luni, mai 27

H. Murakami - Iubita mea, Sputnik



"Cineva spunea odată că dacă există un lucru care poate fi explicat într-o singură carte, atunci nu merită explicat."

"Tot gândindu-mă așa, m-am simțit cuprins de tristețe, ca o insectă lipsită de importanță agățată de un zid înalt într-o seară cu vânt puternic, fără scopuri, fără planuri, fără credință."

 "Atunci am înțeles: noi două eram niște minunați tovarăși de călătorie, dar, în ultimă instanță, nu eram decât două bucăți de metal mergând fiecare, în singurătate, pe orbita ei. De departe, eram frumoase ca niște stele căzătoare; în realitate însă, eram fiecare ferecate în propriile noastre închisori. Când s-a întâmplat ca cei doi sateliți să-și intersecteze orbitele, ne-am întâlnit și poate chiar ne-am deschis inimile una alteia, dar asta n-a durat decât o clipă. În clipa următoare ne-am trezit iar într-o singurătate totală și așa vom rămâne până ne vom stinge cu desăvârșire."

"Flacăra vieții se stinsese. Viața mea adevărată zăcea undeva, adormită, și un necunoscut o culesese  și o vârâse într-un sac, iar acum era gata să o ia la fugă și să se facă nevăzut. "

 M-am convins. Nu sunt un fan al lui Murakami. Nu știu nici eu din ce motiv proza lui nu mă prinde. Cred că din cauza personajelor sale masculine... sunt prea slabe, prea efeminate. Nici în profunzime nu excelează, deși e clar că încearcă. Inițial am crezut că eram într-o pasă proastă atunci când am citit Pădurea norvegiană  și de aceea nu mi-a plăcut. Acum am descoperit același iz de narațiune lugubră, deși umorul lui ar trebui să însenineze opera. Poate mă raportez într-o prea mare măsură la opera și stilul lui Kobo Abe atunci când citesc ceva de Murakami. Și  comparația mă dezamăgește. Nu știu cum să descriu veridic senzația pe care o am când lecturez romanele lui Murakami. E similară momentului când obosit, după o zi agitată, plină de zgomot și de stres, tot ce-ți dorești e senzația de alinare emanată de picurii de apă caldă de la duș - așa, ca o ploaie de vară-... și intri în baie, te sprijini de cabină, închizi ochii și deja simți cum însuși gândul la ce urmează te reconfortează, când brusc țâșnește apa rece și îți distruge toate așteptările. Da. Asta este senzația pe care o am atunci când citesc ceva de Murakami....

joi, mai 23

luni, mai 20

Chinuri ale antitalentului....



 


 După 4 ani în care am făcut referate pentru Desen, acum s-a trezit domnul profesor că vrea să ne verifice talentul. Într-adevăr am colege care au un simț artistic incredibil și desenează uimitor. Eu sigur nu mă număr printre ele. Dar măcar mi-am făcut tema. Și de data asta fără să utilizez creioane cerate sau crayola...

vineri, mai 17

Există culori care sună altfel?
tunet liniștitor,
mare asasină
sau munte cotidian?
Există sărutări indiferente?
antingeri moarte
sau voluptăți definite?
Pentru mine, exiști doar tu.
Care ești toate acestea
sau nimic...

joi, mai 16

Dan Lungu - Raiul găinilor

" țara nu mai mergea fudulă, cu ochelari de soare, prin tunelul tranziției."

"Atunci, din câte povestește el, a încasat o bătaie de la maică-sa de n-o va uita toată viața (...). L-a bătut cu ce i-a venit la îndemână, de la pliciul de muște, ca aperitiv, cum râdea după aceea, până la un leaț smuls la nervi din gard, ca felul unu. La felul doi l-a fugărit cu furca, iar la desert a aruncat cu știuleți de porumb după el, căci nu găsise pietre prin preajmă. Îl altoise nu fiindcă băuse, ci fiindcă îi alunga clienții botezând rachiul."

"Prin alcool înțelegând, potrivit definiției tatălui său, tot ce are grade și nu provoacă instantaneu moartea."

" Ăștia care n-au reușit nici măcar să văruiască blocurile pe care le-a construit Ceaușescu, darămite să mai facă altele noi..."

Știu că sună haios, dar toate aceste citate conțin un adevăr vital în ce privește societatea noastră: indubitabil, scara valorilor s-a răsturnat odată cu impunerea regimului comunist; problema e că încă se află departe de poziția ei verticală.

marți, mai 14

Charlotte Bronte - Jane Eyre

"Teme-te de remușcări când ești tentată să te abați de  la drumul drept, domnișoara Eyre; remușcările sunt otrava vieții."

"Priveam și privitul îmi crea o plăcere deosebită -  o plăcere adâncă, dar dureroasă: aur curat, cu tăișul de oțel al agoniei, plăcerea pe care o simte un om însetat care știe că fântâna până la care s-a târât este otrăvită și totuși se apleacă și bea apa divină.”

"Mila unor oameni, Jane, este un soi de tribut periculos și jignitor, pe care se cuvine să li-l arunci înapoi în față celor care ți-l oferă; dar aceasta este mila inimilor meschine și nemiloase; e o durere hibridă și egoistă să asculți povestea nefericirii cuiva, amestecată cu un dispreț neghiob pentru cel care a îndurat-o.(...). Mila ta, iubita mea, este mama suferindă a dragostei; suferința sa este chinul nașterii patimii divine."

"Să trăiești înconjurată de stima celorlalți, deși e doar stima unor oameni simpli, muncitori, e ca și cum ai sta în lumina soarelui, calmă și dulce: sub razele lui se nasc și înfloresc simțăminte de pace și seninătate."

"Îți cer să te rezemi de Stânca Timpurilor: nu te îndoi vreodată că va putea susține greutatea slăbiciunii tale omenești."

"Toți oamenii de talent, fie că au sau nu sentimente, fie că sunt credincioși fanatici sau novici sau despoți - cu condiția să fie sinceri -, au momentele lor sublime, când subjugă și domină."

"Toată muzica lumii e strânsă în glasul iubitei mele Jane (...) și toată căldura soarelui o simt doar în prezența ei."

"A fi împreună înseamnă pentru noi a fi liberi ca în singurătate și veseli ca în tovărășia unor prieteni."


   Uneori mă întreb cine decide bibliografia școlară. De ce mă chinuiesc să citesc al doilea volum din Moromeții dacă mie nu-mi mai place? De ce să citesc Maitreyi sau Nuntă-n cer, sau Secretul doctorului Honigberger, când pot să citesc Lumina ce se stinge? De ce 3/4 din clasa mea nu a auzit de Panait Istrati decât ca un nume ce face parte din vreo enumerație de scriitori? De ce nimeni nu mai apreciază partea despre război din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război? De ce nu citim nimic de Hortensia Papadat-Bengescu? De ce toată lumea a auzit de Ion și Pădurea spânzuraților, dar nici un profesor nu ne spune nimic despre Adam și Eva? Răspunsul ni-l dă mult numitul domn diriginte - ”Țara vă vrea proști.” Mda. Am înțeles. Însă nu vă-nțeleg nevoia de a ne ucide plăcerea lecturii celor care încă o mai avem. Putem părea proști și dacă citim, no problem with that. Păcat că în loc să citim ceva frumos, care să ne ambiționeze să ne conservăm obiceiul ăsta, noi ne pierdem timpul cu Intrusul, cu Barbu, cu sonetele lui Bacovia, în loc să studiem mai mult din Blaga, să citim 2-3 poezii de Eluard sau de Seferis. Da, suntem obligați. Și acum, finalul:

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

     (Scrisoarea a III-a, Mihai Eminescu


joi, mai 9

Dan Lungu - Sînt o babă comunistă

"Deocamdată suntem în tranziţie... dar eu sunt optimistă.
-Cum nu, e uşor să fii optimist când trăieşti în Canada, în Franţa sau în America... Mai greu este să fii aici şi să o trăieşti... Să vezi atunci optimism! Cu bigudiuri!"

"În hol, doi profesori stau de vorbă la o ţigară.
-Eu zic că democraţia socialistă s-a născut în rai, zice unul dintre ei, ochelaristul.
-Cum aşa? se minunează celălalt, bărbosul.
-Păi, da, chiar în momentul în care Dumnezeu a făcut-o pe Eva, i-a arătat-o şi i-a spus lui Adam: Acuma, omule, ia şi alege!"

"-Dar ştiti de ce şi-a omorât tovarăşul Hruşciov pisica?
-Nuuuu!
-Că de la o vreme nu mai zicea miauuu, ci maoooo!"

"Cică Tovarăşul şi Tovarăşa sînt invitaţi într-o vizită diplomatică în Fanţa. După ce termină ei toate întrevederile oficiale, la insistenţa Tovarăşei, merg să viziteze Luvrul. În faţa unui tablou, Elena se entuziasmează în gura mare: Phiii, ce da Vinci ca lumea! Ghidul îi şopteste discret şi cu tact: Seamăna un pic a da Vinci, dar este un Rembrandt, doamnă. Mai face Tovarăşa câţiva paşi şi, din nou: Phii, da'ce Utrillo minunat! Ghidul intervine din nou: Vă rog să-mi permiteţi o mică rectificare, doamnă, este un da Vinci. Trece ea în sala alăturată şi exclamă: Pe-asta o ştiu! Sigur o ştiu! Este Ţiganca lui Grigorescu. Ghidul zâmbeşte pe sub mustaţă: Îmi pare rău să vă dezamagesc, doamnă, dar nu e decât o oglindă. "

"cele şapte minuni ale comunismului (...)
-Unu: în România toată lumea are serviciu. Doi: deşi toată lumea are serviciu, nimeni nu munceşte. Trei: deşi nimeni nu munceşte, planul se face peste 100%. Patru: deşi planul se face peste 100%, magazinele sunt goale. Cinci: deşi magazinele sunt goale, toată lumea are ce mînca. Şase: deşi toată lumea are ce mînca, nimeni nu e mulţumit. Şapte: deşi nimeni nu e multumit, toată lumea aplaudă."

     De regulă nu citesc contemporani. Cărtărescu şi Dan Lungu fac însă excepţie. Dacă pe Cărtărescu, în ochii mei, îl ridică nuvelele fantastice şi nu încercările sale lirice, Dan Lungu mă încântă  prin dinamismul, oralitatea şi autenticitatea regăsite la personajele sale. Sunt puţine cărţi în care regăsesc frânturi din copilăria mea nu tocmai tipică. Sunt tânără, într-adevăr, însă deşi m-am născut într-un regim democratic, am crescut într-o societate comunistă. 100% comunistă.  Lumea din Raiul Găinilor a fost lumea mea... satul românesc din jurul anului 2000 nu a fost cu nimic diferit decât Strada Salcâmilor,iar Mica din Sînt o babă comunistă pare una dintre vecinuţele mele. Fascinaţia ei din copilărie pentru tanti Lucreţia am simţit-o şi eu, oroarea pentru o viaţă la sat similară cu cea de acum 100 de ani o simt acum, iar dezgustul pentru lipsa principiilor şi pentru viciul citadin le voi simţi mereu. Oare colegii mei orăşeni s-ar regăsi în vreo imagine din cărţile lui Dan Lungu? Sau sunt singura care încă s-a mai jucat cu nuieluşa prin gropile cu moloz?