vineri, iunie 28

Mircea Cărtărescu - Pompei

mă plimb printre ruinele tale, femeie.
firește, cerul este albastru, ca lîngă mediteranã,
dar cum este posibilã atîta distrugere?
aleile șerpuiesc pavate cu pietre albe printre statuile decapitate și
zidurile rãmase-n picioare,
pinii rãsar de unde nu te aștepți, vizibili prin cîte o fereastrã, o boltã
o curte interioarã cu un ciot de havuz.
sînt fresce, chipuri de animale desenate cu ce dermatograf pe
tencuiala slinoasã?
menadele sînt roșu-cãrãmizii -cu ce ruj au fost mîzgãlite?
ce amintire, din ce oraș, din ce seară, le umflã sînii rotunzi?
norii trec pe deasupra ca niște furouri mototolite
furtunile trec sfichiuind bucãțile de cornișă
ca niște cearceafuri ude de transpirație.
firește, au mai rãmas schițe vagi de tricliniu,
graminee foșnind lîngă pulpa satirului-
dar unde este ruina unei guri rîzînd cu necaz și dispreț,
unde sînt vestigiile ochelarilor de soare, brichetei pall mall, unde
sînt termele
de faianță și fard ale snobismului tău?

sînt vitrine apoi, cu oameni pietrificați, cu cîini surprinși de
catastrofă încolãciti
dormind sau abia fãcînd ochi
cu strãzi pe unde umblam bîrfind, spunînd bancuri, punîndu-ne piedicã
uitîndu-ne prin garduri la mașinile garate prin curți,
la pensionarii pictînd cu terebentină și duco tablouri de gang,
totul, totul rãmas ca atunci: rochii pietrificate
gesturi de șist în vitrine.
pe-acolo mai trec doar ca turist, agasat de localnici
asaltat de ghizi și hamali, cu nasu-n prospecte-
gãsesc uneori cîte o fibulã coclitã-n pãmînt
încolăcitã de rîme și urechelnițe.
rãtãcesc sub soarele orbitor printre coloanele astea nenorocite,
printre dãrãpãnãturile astea,
printre buzele tale, nãrile tale, unghiile tale, mofturile,
timiditatea ta...

Deși data trecută am postat Steluțe în genele ei, poezia mea favorită (din toate câte le-am citit scrise de Cărtărescu) rămâne Pompei. Cărtărescu nu mi se pare genial ca poet, nici plin de farmec (cum l-aș descrie ca prozator), pare efeminat și majoritatea poeziilor pe care le-am citit din Dublu CD mi s-au părut slabe. Arareori câte un vers mai răsărit, câte o strofă care să-mi "inspire" ceva. Și acum sincer nu aș vrea să-l discreditez pe domnul Cărtărescu. Dintre prozatorii români, se numără clar în top 5 preferați ai mei, însă ca poet (hmmm...) mai trebuie să mai mănânce niște mămăligă-zise una care până acum câteva luni căsca de zori atunci când vedea urmă de versuri.

duminică, iunie 23

Discutam zilele trecute cu un amic despre imaginea mea de domnișoară. Despre cum sunt, ar trebui sau aș putea să fiu. Despre tocuri (a.k.a. catalige), mulăciuni în care abia respiri, extensii de păr, silicoane, unghii&gene false, tratamente corporale&faciale cu tot felul de ingrediente incredibile (gen vampirismul la care au apelat Kim Kardashian și Bote) etc. Evident că pe tot parcursul „scurtei” noastre conversații, i-am îmbogățit vocabularul cu vreo 5 expresii licențioase pe care el nu le știa (mai ales după ce am ieșit din 7). Și e bărbat. La un moment dat s-a recunoscut înfrânt, mi-a spus că mă suportă și așa „bărbată” (cred că vroia să mă numească „barbară”, pentru binele lui, sper că asta vroia) cum sunt, că oricum nu mai are vreo prietenă așa ca mine. Am râs copios și am rămas să ne mai auzim.
Și aseară, în timp ce lecturam un articol despre Transilvania (ceva legat de leagănul civilizației, de vedele indiene, de arieni, de ceva munte de prin Alba ș.a.m.d.), mama se plimba prin cameră. Privind constatativ pe fereastră și imaginându-și nu știu ce, dintr-o dată o aud: „Să vezi aicia futai cu toate în mijlocul  căsii."
Mi-am întors privirea împietrită, cu ochii sclipind de la cele 75' petrecute în fața monitorului, stupefiată de ce tocmai am auzit. Vocea mea a spart timid tăcerea: „Ce-ai zis?”. Mama s-a uitat impasibil la mine, moment în care eu am izbucnit în râs, mărturisind: „În sfârșit am aflat și eu cu cine seamăn!!!

sâmbătă, iunie 22

joi, iunie 20

Zilnic


Dirigu': - La cât e deschisă Doamna T?
Eu      : - Ce urâââââââât, dumnule diriginte !!!!!!!
Dirigu': - Oana iară te gândești la cine știe ce, se vede că ești de la sat.
Eu      : - Și dumneavoastră sunteți de la sat, că nici Baia de Arieș nu e oraș.
Dirigu': - Ba e!
Dirigu':  - Bine dar când m-am născut eu era comună.
Eu      : - Vedeți, și Ploscoșul e comună... ce ziceam???

Oana: - Era mai bine afară. Aici e așa cald...
Eu    : - Știi unde era mai bine?
Oana: - .....?
Eu    : - În becii becilor!!!!

Eu    : - Cum îmi vin ochelarii? Cum arăt?
Oana: - Arăți a soacră!
Eu    : - Serios?
Oana: - Te și văd aruncând cu ceva după copii...cu o tigaie.
Eu    : - Nuuu! cu farfurii... ca OZN-urile!!!!






miercuri, iunie 19

Mircea Cărtărescu - Steluțe în genele ei

Ningea pe Colentina și erau steluțe în genele ei.
Tramvaiul patru cotea înzăpezit la Sf. Dumitru
și erau steluțe în genele ei.

Ningea, ningea, ningea pe Colentina
demult, demult...
da, dragii moșului, erau...
        erau steluțe în genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustața mea și pe gagica în roșu de-alături
tramvaiele aveau ștergătoare de parbriz și erau... hai, toți în cor:
        erau steluțe în genele ei.

Eram student, era studentă
eram eminent, era iminentă
și erau steluțe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înființate
mergeau toate pe patru roate
și erau steluțe în genele ei.

Ningea ușurel, cu fulgi catifelați peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziți...
ea spunea ceva, dar camera mea video n-are sonor
așa că nu mai știu ce spunea.
Ea mă ținea de mână și tramvaiul patru trecea
și ningea și erau... da... da, dragii moșului...

Eu eram un copil, ea era o copilă
eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă
și erau steluțe în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în "Poeme de-amor", precum știi
dar lăsați-o baltă, copii:
erau steluțe în genele ei.
CORUL: Erau steluțe, erau steluțe, erau stelu-u-uțe
În geeeneeeleeeee eeeeeeeeei!

Aici poemul ar trebui să se-ncheie
dar nu înainte de-a vă da o cheie
a-ntregii întâmplări:
        Ea e o fată de peste blocuri și mări
        acum e măritată, gravidă, n-are nici o importanță.
        Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului.
        Acum nu mai sînt steluțe în genele ei.
        Acum nu mai e nici o steluță în genele ei.
        Așa, ca să știți, dragii moșului.    

marți, iunie 18

Mircea Eliade - Lumina ce se stinge

"Întru-un timp cînd existențele sînt atît de compozite și contradictorii, de ascunse, și de surprinzătoare - profesorul de slavă prezenta reconfortanta excepție a omului așa cum trebuie să fie, radiind unitatea conștientă și certă a insului, iar nu acea scurgere de zdrențe și eșuări a muritorului."

"Numai neuroticii doresc o libertate care e absentă în datele prime ale existenței și numai femeile păcătuiesc fără tentații. Curajul înseamnă a păstra calea, fără emfază și fără comentarii. Timiditatea e, dimpotrivă, în veșnică curiozitate, ezitînd să aleagă, neîndurîndu-se să respingă, incapabilă să sufere."

"Sînt oameni care vor să soluționeze incompatibilitatea lumii cu slăbiciunile sau nostalgiile lor - schimbînd lumea."

"Oamenii care cred viața o veșnicie pentru că se simt răsuflînd, și închid ochii săturați de lumină pentru că niciodată nu s-au îndoit de ea..."

"Oamenii depind unul de altul nu dintr-un simț viril de solidaritate în fața haosului spaimei - ci dintr-un vid interior. Fiecare se teme să rămînă singur."

"Dar cine poate fi fericit - cînd toți se tem? El știe că se tem. Altminteri nu s-ar aduna în vagoane, sau în piețe, sau în cetăți - ci ar viețui fiecare în bordeiul lui, pentru că dacă fericirea ar fi posibilă, ea ar fi numai în singurătate. Dar ea nu e. Nimeni nu rămîne singur."

"Ce nemărginit potir e sufletul (...), și cîte brațe și ventuze stau încolăcite, flămînde, în acest receptacul uman - și cît de prompt țîșnesc și flutură, se prind de orice pereți, se echilibrează în orice poziție oricît de răsturnată ar fi, și întotdeauna caută voia bună, împăcarea cu sine și cu ceilalți."

"Aceasta e un rar privilegiu, să trăiești fără memoria vieții, să trăiești ca un ceasornic, cu fiecare secundă crescută din vid și pierdută în vid, fără continuitate organică, fără eu."

sâmbătă, iunie 8

Pablo Neruda - Amor

Mujer, yo hubiera sido tu hijo, por beberte
la leche de los senos como de un manantial,
por mirarte y sentirte a mi lado y tenerte
en la risa de oro y la voz de cristal.
Por sentirte en mis venas como Dios en los ríos
y adorarte en los tristes huesos de polvo y cal,
porque tu ser pasara sin pena al lado mío
y saliera en la estrofa ?limpio de todo mal?.

Cómo sabría amarte, mujer, cómo sabría
amarte, amarte como nadie supo jamás!
Morir y todavía
amarte más.
Y todavía
amarte más
y más

vineri, iunie 7

Festivitate clasa a XII-a





































Aceasta a fost (pe scurt) festivitatea noastră. În timp ce "defilam" la brațul lui Marian, îi împărtășeam faptul că anul trecut îi priveam din careu pe fosta clasă a XII-a și ne minunam cât erau de frumoși. Acum a fost rândul nostru. Și mulți am avut emoții. Deși am așteptat cu nerăbdare sfârșitul liceului, o să îmi lipsească orele pierdute prin curtea școlii încercând să corupem portarul să ne lase și pe noi să plecăm o dată la 12, o să îmi lipsească lucrările în grup la chimie, curentele filosofice "ale" profesoarei de latină, glumele și citatele profesoarei de filosofie pe care nu le reținea nimeni niciodată, abilitățile de psiholog ale profesoarei de engleză, orele de cultură și civilizație de la franceză (adică Asterix și Obelix nesubtitrat, Pepsi, struguri albi și multe brânzeturi) și groaza din pauzele predecesoare testelor la română. Da. Acestea o să îmi lipsească...
   PS: Țiți, îți mulțumesc pentru surpriză :) !