Jurnal de cerc

Străinul
Albert Camus

O nouă miercuri, o nouă după-masă, o nouă carte care urmează a fi discutată. În camera de la subsolul Liceului „Nicolae Bălcescu”, cercul de lectură s-a reunit pentru a-i dezvăluii misterele.
Totul începe când Monica destăinuie motivul pentru care a propus cartea: i-a plăcut cum, încă din titlu, se induce modul de a fi al personajului principal, étrange însemnând nu doar străin, ci şi ciudat. Tot Monica îi atribuie lui Mersault şi o calitate, francheţea, considerând sinceritatea lui dureroasă.
Apoi apar primele polemici, în privinţa începutului cărţii, considerat atât sec şi brusc (datorită introducerii morţii mamei) de către unii, cât şi surprinzător şi potrivit de câtre alţii (datorită faptului că tipologia personajului reiese încă din primele rânduri). Mersault este catalogat ca un personaj care şi-a urât propria viaţă, de către Teodora, iar de către Ruxandra ca un plictisit.Totuşi, Alexandra îl consideră un personaj atât de genial încât totul i se pare plictisitor, pe când Persida îl reduce la condiţia de „ciudat lipsit de sentimente”.
Discuţia alunecă asupra unui alt subiect odată cu acuzaţia că Persida ar fi făcut o lectură de indentificare, însă Ioana o readuce asupra cărţii, mărturisind că ei nu i-a plăcut romanul, deoarece i s-a părut a fi gol, fără sentimente, Mersault ignorându-le. Deşi Toma îi susţine părerea Ioanei, Paul îl justifică pe Mersault, considerând că, de fapt, el nu avea capacitatea de a simţi. Mai departe, Oana îl consideră un personaj maleabil şi face o comparaţie cu O tragedie americană, mărturisind că motivul pentru care nu i-a plăcut cartea a fost lipsa intensităţii trăirilor. După ce contradicţiile în privinţa caracterului personajului principal iau momentan sfârşit, Alexandra descoperă o paralelă între portar si Mersault, prezentă şi în cazul bătrânului şi al câinelui său (sunt inadaptaţi în cadrul societăţii). Paul consideră, deasemenea, că în acel pasaj se găseşte şi o punere în abis a operei, Mersault fiind în rolul câinelui, iar bătrânul în postura societăţii, imagine care ar putea fi simbolică pentru carte. Apoi Mia ridică discuţia la un alt nivel şi afirmă postura de existenţialist a lui Mersault, care a fost detaşat pe tot parcursul existenţei sale, fiind însă şi fericit. Diana crede că, în sinea sa, Mersault considera că nu avea nevoie de divinitate.
În urma afirmaţiilor lui Alexandros şi ale lui Toma, se face trecerea la o discuţie despre rasism, ei afirmând că în carte se poate regăsi şi un complex de algerian sub ocupaţie franceză. Mai mult decât atât, Mia consideră că, la fel ca în Othello, maurii sunt prezentaţi într-o lumină negativă. Alexandra zâmbeşte şi spune că unul dintre principalele motive pentru care i-a plăcut cartea este pentru că instigă la discuţii înafara ei, făcându-i pe cititori să se gândească la antecedentele personajelor.
De aici se ajunge la concluzia că această carte a fost scrisă pentru personaj, după cum afirmă Mia, Ioana crezând că a fost scrisă pentru ca Mersault să se purifice prin intermediul ei (cartea având rolul unui jurnal). Totodată, Diana cosideră că Mersault simţea nevoia de a consemna totul, la fel cum simţea nevoia de a duce totul până la capăt (Ioana).
Mai departe, Paul afirmă că i-a plăcut personajul deoarece viziunea lui asupra oamenilor era una realistă, iar Diana descoperă conexiunea dintre Mersault şi Sisif, susţinând că el îşi creează salvarea, la fel ca Sisif (îşi transformă pedeapsa în ţel), nu şi-o găseşte.
La finalul discuţiei, după nenumărate controverse, cartea este considerată ca fiind una masculină, puternică, iar printre simbolurile alese pentru carte se numără un balon (Mia), deoarece aşa era Mersault în societate; o pasăre lovită (Paul), pentru că la final condiţia lui o să îl doboare; o frunză purtată de vânt (Petruţa); un vis (Alexandros) deoarece totul e foarte intens, dar odata trezită, societatea îl va uita; o piatră (Oana) căci nu îşi schimbă forma, rămâne intactă; o pasăre într-o colivie (Mădălina); o bilă de plumb (Diana) deoarece e mică, dar grea, precum e şi cartea; o statuie fără suflet(Talida); un lacăt (Carmen); un neiniţiat(Toma) pentru că Mersault trăieşte, dar nu la maxim; o cameră închisă, pentru nebuni (Ioana) şi ultimul simbol, ales de către îndrumătorul cercului de lectură, domnul Berindeiu, un labirint, din care nu există scăpare.
Într-un sfârşit, după o scurtă vizită în sala 73 pentru a returna scaunele, la poarta Liceului „Nicolae Bălcescu”, cercul se desparte, fiecare elev plecând într-o direcţie diferită, dar cu gândul la ceea ce îi aduce pe toţi împreună, următoarea carte.

Despre eroi si morminte - Ernesto Sábato

Ar fi cazul sa ma apuc si eu sa-mi reglez conturile si sa-mi fac datoria. Din decembrie, cand inca mai eram la scoala, trebuia sa predau un jurnal de cerc... ei bine, inca nu l-am facut si acum m-am decis sa incep si sa termin odata pentru totdeauna cu el. Sper sa fie primul si ultimul pe care il fac. Pana una-alta, pentru a-mi intra in mana, m-am decis sa va impartasesc si voua cum m-am lasat infranta de o obligatie si am reusit sa-mi infrunt cosmarul: Am terminat Despre eroi si morminte.
Inca de la bun inceput, cartea mi-a indus o atmosfera nu tocmai placuta... deci daca sunteti in toane bune si cu moralul ridicat, mai bine o lasati deoparte pentru o zi ploioasa. Mie cartea mi s-a parut a fi o carte tenebroasa, nu as reciti-o deoarece mie imi plac cartile care imi aduc zambetul pe buze, sau cel putin o umbra de zambet. Singura "raza de lumina" din carte poate fi considerat Martin si modul lui disperat de a iubi. El, ca personaj, a fost singurul element care m-a facut sa citesc in continuare. Iar cand am ajuns la capitolul lui Fernando, Dare de seama despre orbi, l-am citit cu cea mai mare rapiditate posibila, sperand sa se termine. Recunosc, am eu o afinitate pentru cartile ciudate, dar nu in sensul acesta.
Revenind, nu recomand cartea unui optimist, cuiva plictisit de viata, lipsit de speranta si fara alta carte care sa il afunde in starea sa de complacere, Despre eroi si morminte i s-ar potrivi perfect.

Oglinda, oglinjoara...

Oglinda, oglinjoara, dulce prieten, aprig dusman, de ce nu iti dezvalui adevarata fata, de ce esti tu, atat de schimbatoare? Azi buna, maine rea, totul sa fie doar cum ai vrea.Tipi, urli, jignesti, azi, caci maine dulce vorbesti, lingusesti, doar pentru a parea ceea ce nu esti, ce nu vei fi niciodata!
M-am saturat! De tine, de reflexia ta, de fetele tale, ciudate, false, la fel ca tine... m-ai facut sa disturb linistea mintii mele oarbe, care a crezut in tine, tu mintindu-ma, inselandu-ma, facandu-ma sa te cred altfel, decat ceea ce esti, vei fi mereu, nu inger, ci farama de diavol, nu lumina, ci crampei de intuneric, speranta a rautatii. Oh, TU! Care m-ai convins sa iti incredintez tie secretele mele, sa iti inmanez cea mai valoroasa parte a credibilitatii mele, mai dezamagit...
Si azi, promit solemn ca o sa-ti tin piept, o sa te infrunt cu toate fortele mele, o sa te calc in picioare si, in final, o sa te distrug, frumoasa mea!

Iar...

Cu toate ca e tarziu, ca-mi "pica" ochii, incerc sa imi notez pe aici, pe undeva, titlurile ultimelor carti citite... Azi, la fel ca ieri, si ca maine, si poimaine totodata, ma torturez cu Dante. Nu ma atrage, lipsa mea de credinta e mult prea inradacinata in adancul inimii mele pentru a putea fi mascata.
Maine, o sa returnez (de fapt, fratele meu o sa le returneze pentru mine) urmatoarele carti : Mary Balough - O noapte de iubire (o carte superba, la sfarsitul careia mi-au dat lacrimile si mi-a recrescut increderea in mine), Dorothy Baxter&Robert Fitzgerald - Iubirea are chipul tau (putin cam prea ciudata pentru mine dar, totusi, o poveste cat de cat frumoasa, are happy ending deci merge...), Sandra Brown - Un cuplu aproape perfect (am crescut cu cartile ei si, totusi, inca le ador, cartea merita, e o poveste despre incapatanare, mie mi s-a potrivit perfect) si, ultima, dar nu cea din urma, Becky Barker - Extaz (nu va ganditi la scene porno detaliate, caci va inselati... bine, poate a fost una, sau poate nu, daca nu o tin minte inseamna ca nu a existat. Cat despre carte, e pur si simplu povestea unor triplete care traiesc intr-o lume caracteristica barbatilor).
Nu stiu cat a durat (sa le citesc), dar sunt sigura ca nu au fost 48 de ore, iar acum, merg la nanic cu piticotul meu care doarme dus deja (fostul cel mai tanar membru al familiei Roman, Denisa). Si apropo, sa nu uit, am o verisoara :X...

And if you feel just like a tourist...

Citeam una dintre cartile mele imprumutate de la biblioteca in momentul in care
mirosul ieftin al paginilor, vetust, cu nuante de second-hand, mi-a izbit narile facandu-ma sa zambesc... da! Mi-am revenit, nu mai sangerez, nu mai dorm, nu mai uit,
am fost prizionera unei stari de moleseala de cateva saptamani bune, si totul din cauza ei!
Cine e EA? O carte, bineinteles! Intreaga mea existenta e formata din mii de pagini, unele pline, altele avand doar cateva cuvinte, unele dezlipite de cotorul realitatii,
imprastiate prin vis, parfumate de iubire, aceasta e viata mea.
Si, totusi, ea m-a distrus... au trecut ani, doi ani, poate chiar trei, de cand i-am atins suav copertile albastre.
Sau poate nu era ea? Nici nu mai stiu, imi aduc aminte doar ca m-a facut sa adorm si eram obligata sa o citesc, natura umana ma obliga, instinctul de supravietuire, urma sa o detaliez luni, poate chiar ani, poate chiar toata viata, da, avea un rol in viata mea, viitorul meu putea fi marcat de prezenta ei. Si eu, eu...
Am adormit! O data, de doua ori, si am renunta, pur si simplu am renuntat, am trecut peste, m-am limitat la rezumate, comentarii, idei, imaginatie, si am reusit sa o impiedic. Era "Baltagul", dar acum nu mai era periculos,
cel putin nu pentru generatia mea.
Au trecu ani, dupa cum am mai spus, pana cand, visatoare, dupa ce-mi intretinusem apetitul cu "Lumina ce se stinge" si citisem cu rasuflarea taiata "Iubita locotenentului francez", m-am decis, O citesc!
Mdah, n-am reusit... aprozimativ 80 de pagini in 2 saptamani, m-a distrus.
Am returnat-O ieri."Despre eroi si morminte", acesta e numele EI, si O detest!
Stiam de ce am nevoie si m-am alinat cu 2 romane de dragostea, usoare, cu titluri comode, imbietoare: "In cautarea unui sot" si "Calator pe stele". Bineinteles ca dupa 20 de ore in care am ajuns acasa, am facut baie, am dormit, m-am trezit, am mancat si m-am plimbat cel putin de 3 ori pana la magazin, cartile au fost terminate.
Aproximativ 600 de pagini pline de relaxare pura, citite cu pofta, poate chiar devorate. Mi-am revenit, mintea mea s-a recuperat, am depasit criza, iar acum, romanul lui Cuelho parca ma imbie sa-mi exploatez la maxim apetitul.
PS: Cu toate ca nici "Veronika se hotaraste sa moara" nu va reusi sa ma tina ocupata mai mult de 120 de minute, va sfatuiesc, din suflet, sa nu va torturati cu carti care nu va atrag, dati-le timp, poate acum, dupa "Faust" si alte capodopere pe care le-am citit in "slow motion", voi reusi sa citesc "Baltagul", dar pe "Despre eroi si morminte" nu mai pun mana in urmatoarele 3 luni. Citit placut!

Niciodata nu am fost o persoana credincioasa... totdeauna am crezut, si voi crede, in mine, restul nu conteaza, tot ce se intampla in jurul meu se datoreaza celorlalti oameni, iar daca ei nu au suficient spirit incat sa isi recunoasca actiunile, si dau vina pe "divinitate", ei bine, imi pare rau, dar ma gasesc intr-un ocean de ignoranti.
Si totusi, o singura data, intr-o noapte, foarte speciala pentru cei credinciosi, noaptea Invierii, am simtit ceva, ceva ce multi numesc "credinta", cred. Aveam 5 sau 6 ani, era tarziu, era intuneric, mersesem aproximativ 4 km pe jos, doar ca sa ajung acolo, eram cu totii, mama, tata, fratele meu si unchiul meu. La intrare in sat, ne-am despartit, eu si unchiul meu am mers acasa la Tanti Zorita (e doamna din poza, iar barbatul e sotul ei, Ion), cred ca am adormit, sau poate eram prea obosita pentru a mai putea fi atenta la ce se intampla in jurul meu... insa si acum imi amintesc cum am deschis ochii si m-am trezit intr-o biserica, straina mie, mare, impunatoare, plina de lumanari. Prima senzatie, contrar asteptarilor mele actuale, nu a fost una de frica, spaima, coplesire, ci una de apartenenta, familie, smerenie, unire. Priveam fetele strainilor din jurul meu, acum ii cunosc pe multi, si in loc sa ma simt mica, intimidata, neimportanta, eu ma simteam parte din ceva in care toti eram egali, nu-mi era frica sa-i privesc in ochi, nu ma temeam.
Nu-mi amintesc drumul inapoi spre casa, nu am mai intrat niciodata in biserica aceea, cu toate ca unchiul meu a ramas diacul bisericii din Crairat pana s-a casatorit, adica pana acum 2 ani, dar nici nu am mai simtit niciodata ca apartin unui loc, ca tot universul e intr-un echilibru perfect, ca toti suntem egali. De atunci, si pana azi, am fost, si sunt constienta ca niciodata lumea nu va avea un echilibru constant, totul e intr-o instabilitate perpetuua, haotica...
Cat despre decizii, destin, responsabilitate, tot ce pot sa adaug e ca actiunile mele, la fel ca ale oricui, au repercusiunile lor, iar de fiecare data cand ceva dorit/nedorit mi se intampla, li se datoreaza lor, nu unei "mari" forte exterioare, care stie de dinainte ce voi alege, insa, totusi, mi-a lasat liberul arbitru...

Ancient places, ancient people...