Marc Levy - În altă viață

”În momentele sale de slăbiciune, arta nu putea, în cel mai rău caz, decât să înfrumusețeze.”

”La lumina durerii care îl gâtuia, Vladimir descoperi că viața era mai puternică decât arta lui. Desăvârșitul acord al tuturor culorilor lumii nu ar fi putut să-i zugrăvească chipul”

”Ura este un sentiment care poate întreține pentru multă vreme forța vie a sufletelor noastre. L-am cultivat fără încetare ca să trăiesc din nou.”

”Să  iubești, să urăști înseamnă să-ți făurești viața în loc să stai s-o contempli. Sentimentul nu moare niciodată...”

 Am citit acest roman vara trecută, după ce ascultasem nenumărate laude la adresa prozei lui Marc Levy. Sincer, m-a dezamăgit. În afara temei -metempsihoza- nu cred că am mai găsit ceva care să mă atragă, să mă facă să îmi doresc să descopăr și restul prozei sale. Mie mi s-a părut o lectură facilă, un fel de Sandra Brown updatată. De aceea Adam și Eva rămâne cartea mea preferată(sensibilitatea lui Rebreanu e genială)!

Samuel Beckett - Așteptându-l pe Godot

”De la cea mai neînsemnată creatură înveți câte ceva, te-mbogățești, îți guști mai bine fericirea.”

”Lacrimile lumii sunt imuabile. Pentru fiecare om care începe să plângă, un altul, undeva, se oprește din plâns.”

”(...) dar, în dosul acestui văl de blândețe și de calm, noaptea galopează și va veni să se năpustească peste noi (...) în clipa când ne vom aștepta cel mai puțin. Așa se petrec lucrurile pe scârba asta de pământ.”

”Vezi? Te piși mai bine când nu sunt lângă tine.”

”Să recunosc! Ce e de recunoscut? Mi-am trăit porcăria asta de viață în mijlocul nisipurilor! Și tu mai vrei să văd nuanțe! Uită-te la gunoiul ăsta! Nu m-am clintit niciodată din el! (...) Îți spun că mi-am târât toată scursoarea asta de viață aici! Aici! În Caca-cluse!”

”Fiecare cu cruciulița lui. În timpul micului acum și-al scurtului apoi.”

”Și, după tine, unde eram aseară?
 Habar n-am. În altă parte. În alt compartiment. Nu ducem lipsă de vid.”

”Găsim întotdeauna câte ceva care să ne dea impresia că trăim, nu-i așa, Didi? ”

”Strigătul pe care l-am auzit adineauri se adresa mai degrabă întregii omeniri. Dar aici, în clipa de față, noi suntem omenirea, chit că ne place asta sau nu. Să profităm, până nu-i prea târziu. Să reprezentăm cu demnitate, măcar o dată, specia în care ne-a vârât nenorocirea.”

”Toți ne naștem nebuni. Iar câte unii și rămân.”

”Femeile nasc călare pe-un mormânt, ziua strălucește o clipă, apoi se face iar noapte.”

    În timp ce citeam piesa lui Beckett, școlărește -cu creionul în mână-, am întâlnit diverse motive mitologice, literare, religioase. De fiecare dată mă gândeam că am mai găsit o bucățică din puzzle, o interpretare care mă poate ajuta să descifrez piesa. Totuși, cînd am ajuns la final, am conștientizat faptul că toate piesele mele de puzzle erau incapabile să formeze o imagine clară. Și asta datorită multitudinii semnificațiilor din această piesă. Poate într-adevăr este vorba despre omenire, lipsită de accesul la divinitate, sau poate este vorba de capitalism și de urmările lui, sau de închistarea omenirii în dogmele cunoscute, ori de faptul că omul nu este capabil să conștientizeze absurditatea care îl înconjoară, în care își desfășoară viața. Cine știe? Poate fi vorba despre orice...
Sincer, nu cred că am cunoștințele necesare pentru a susține veridicitatea uneia dintre variantele enumerate, însă știu sigur că în toată absurditatea din Așteptându-l pe Godot există mari adevăruri, pe care cu toții ar trebui să le acceptăm.

PS: acesta este genul de lectură potrivit pentru elevii de liceu, nu credeți :))???

Cider Sky - Northern Lights

M-am trezit cam târziu cu postatul pe blog, dar tot vă urez: An nou fericit tuturor! Să aveți parte în noul an de o sănătate de fier, de muuuultă iubire și, implicit, de fericire! La mulți ani!

Follow my blog with Bloglovin

Mereu

O umbră sau o adiere
Te mișcă, petală
Mic voal de boreală
și cazi
În claritate, cu sufletul albit
Și când atingi străfundul
Te-ai mânjit!
Din tine pură floare
Nimic nu e divin;
Totul treptat moare
Cu o-nălțare infirmă
Către zori...

La răsărit de Eden - John Steinbeck

„Pentru un criminal, cinstea este o nebunie.”


„...diferența dintre o poveste și o minciună este că povestea folosește capcanele și aparența adevărului în interesul ascultătorului și, deopotrivă, al povestitorului. O poveste nu conține nici o sursă de câștig, nici una de pierdere, în timp ce o minciună este un mijloc de profit sau de scăpare.”


„Istoria a fost secretată de glandele unui milion de istorici.”


„Când mâncarea, îmbrăcămintea și locuințele noastre se vor produce în angrenajul producției de masă, metodele de masă vor trebui să pătrundă și în gândirea noastră și să elimine orice altă gândire.”


„Specia noastră este singura specie creatoare, și are un singur instrument creator, gândirea individuală a omului.”


„Nimic nu a fost creat vreodată de doi oameni. Nu există colaborări bune, fie în muzică, în artă, în poezie, în matematică sau în filosofie. Odată minunea creației apărută, grupul poate s-o dezvolte și s-o extindă, dar grupul nu inventează niciodată nimic. Valoarea adevărată stă doar în mintea unică a individului.”


„...dacă un om descoperă răul sau binele în copiii lui, el nu vede decât ceea ce a semănat el în ei după ce s-au născut.”


„...fiecare băiețel își imaginează că el a inventat păcatul. Avem credința că virtutea se învață, pentru că ni se vorbește despre ea. Dar păcatul este propria noastră creație.”


„Omul este singurul animal care are sentimentul vinovăției.”


„Nu se știe de ce îi venise în minte numele mexican al garoafelor. Probabil că i l-a spus cineva când era copil. Se numeau cuiele dragostei, iar gălbenelele se numeau cuiele morții. Era o denumire cu rezonanță metalică. Poate ar fi mai bine să pună gălbenele pe mormântul mamei sale.”


Timshel!

La drum!

                                                      

         Am pornit. Atipic orei 7˚˚din orice dimineață, atmosfera din autocar e mai colorată decât cea a unui concert rock. Voci peste voci, boboci și “seniori”-sau mai bine punctat, „senioare”- profesori, și ceva ce s-ar dori a fi muzică, răzbat până spre ultimele locuri, unde stau eu. Domnul profesor Bena face prezența și o colegă mă înghiontește să răspund. Strig „aici” de trei ori la rând. În final, zâmbind, domnul profesor trece mai departe, iar eu acopăr sunetul de fundal cu acorduri de Hurts, Coldplay, Incubus și Anberlin. Totuși, indicațiile domnului profesor, în  legătură cu relieful și cu obiectivele atât de importante din punct de vedere istoric pe lângă care trecem, transcend decibelii player-ului meu (păcat că legătura dintre ele și imaginea de pe retină nu se concretizează datorită caracteristicilor de mediu mai ales-gălăgie îmbinată cu somnolență și viteză îngemănată cu senzația de foame).

          Îmi preiau funcția de fotograf și încep „munca”, una plăcută de altfel, însă în autobuz totul se reduce la câteva cadre. Staționăm puțin mai sus de Cascada Bâlea, ne aerisim, admirăm peisajul și ne apucăm serios de pozat. Fiecare încearcă să surprindă peisajul, să-i fure sufletul, după cum insinua Michel Tournier (autorul romanului Picătura de aur).  Unii găsesc interesantă petrografia, dar renunță și la ea pentru o poză cu numeroasele fețe îmbujorate de aerul proaspăt.

        Pornim din nou la drum  și ajungem după numeroase urcușuri la Bâlea Lac, unde domnul profesor Bena ne povestește despre modul de formare al lacului (în circ glaciar) și despre caracteristicile sale (altitudine, adâncime, dimensiuni). Tot domnul profesor ne mai împărtășește și anumite curiozități legate de cabanele care antropizează peisajul și despre personalitățile române care le-au deținut. După încheierea în aplauze a „discursului”, aparatele foto își reclamă supremația. Febra pozelor reîncepe, iar după ce fiecare este mulțumit, ne îndreptăm spre piață pentru suveniruri/cadouri. Se pare că marea majoritate colecționează magneți de frigider, iar următoarele discuții din timpul traversării Transfăgărășanului vor fi despre aceste mici suveniruri (cel puțin între mine, celelalte colege și domnul Neluțu, coordonatorul excursiei).

    Următoarea oprire este la Barajul Vidradu. Din nou, domnul profesor Bena ne explică importanța cunoașterii acestor locuri de referință pentru cultura noastră în raport cu propria țară. Astfel aflăm că lacul de acumulare Vidraru este al doilea baraj ca mărime pe râurile interioare din țară (aici, râul Argeș).

   Bucuroși de permisie, plecăm într-un final spre tarabele cu porumb fiert, pentru ca apoi să revenim la glume, poze și diverse observații. Grupa „senioarelor” ajunge ultima la autocar, micile discuții guvernând apoi până la Curtea de Argeș. Aici am vizitat mănăstirea, care mie mi s-a părut a fi una luminoasă, binecuvântată parcă și încărcată cu vitalitate (aceasta poate și datorită mireselor care se perindau prin împrejurimile bisericii), ceea ce m-a surprins într-un mod plăcut. Înainte de a pleca, am vizitat și Fântâna lui Manole, care ne-a reamintit sacrificiul făcut pentru ctitorirea mănăstirii (în accepția legendei).

       După un drum lung, următoarea oprire a fost la Mausoleul eroilor de la Mateiaș (Câmpulung Muscel), unde am asistat la o demonstrație ce încerca redarea atmosferei de pe câmpul de luptă din primul război mondial (pentru pasionații de istorie –asemenea mie- a fost foarte interesant, mai mult decât captivant). Apoi a urmat cazarea în apropierea castelului Bran, pe care l-am vizitat în următoarea dimineață, cu forțele redobândite după o noapte mai mult sau mai puțin dormită. Tipic pentru noi, totul a început cu o mică prelegere a domnului profesor Bena, care ne-a sporit curiozitatea în legătură cu istoria acestui castel.

       Trecuse mai mult de o oră de când cutreieram camerele castelului când am conștientizat că era timpul să mă întorc la autocar; în câteva minute urma să plecăm spre Brașov.

       Ajunși acolo, majoritatea ne-am dorit să vizităm Biserica Neagră, dar vizitele nu erau permise în acel moment. Astfel, am fost nevoiți să revenim mai târziu. Totuși fiecare a profitat de ocazie descoperind orașul la pas împreună cu propriul grupul de colegi.

      Revenită la biserică în întârziere-din nou-am intrat împreună cu colegele în locașul sfânt. La început, m-a uimit senzația de impersonalitate transmisă de arhitectură, dar apoi curiozitatea mi-a fost atrasă de frumusețea covoarelor ce împodobesc interiorul (biserica deține cea mai mare colecție de covoare orientale din întreaga Europă). Vizita Brașovului s-a încheiat odată cu regăsirea unor „rătăciți”, autocarul pornind zorit spre Sighișoara, ultimul obiectiv înaintea întoarcerii acasă.

  La Sighișoara m-am delectat cu o înghețată acompaniindu-mi colega de bancă în cercetarea pedestră a vechii cetăți. Turnul cu ceas, Biserica Cetății, Turnul Croitorilor și Turnul Cizmarilor au fost printre cele mai memorabile monumente surprinse în plimbarea întregului grup. Apoi a urmat masa și revenirea la autocar.

  Drumul spre Cluj nu a mai avut aceeași animozitate, oboseala fiind evidentă, însă muzica, glumele și sfaturile profesorilor nu au lipsit nici măcar în scurtele popasuri făcute pentru destindere.

  Iar acum, cînd toate acestea au fost spuse, parcă aș da orologiul lumii înapoi, să mai fie odată sfârșit de septembrie, să o luăm de la început..