"Trebuie sa-ti porti viciile ca pe o mantie imparateasca, fara graba. Ca pe un nimb ce este ignorat, sa te prefaci ca nu-l observi.
Nu exista decat fiinte cu vicii ale caror contururi nu se estompeaza in mocirla stravezie a atmosferei.
Frumusetea este un viciu, minunat, al formei."
Cesar Moro, Iubirea pana la moarte
miercuri, aprilie 27
Elogiu mamei vitrege
Ca prin minune, coperta de un roz pal mi-a atras atentia, sunt femeie, insa de obicei resping lucrurile roz cu aceeasi indarjire cu care un barbat ar respinge ideea de a purta o fusta mini. Si totusi, am luat cartea, am indepartat praful (probabil zacuse uitata de aproximativ 2 ani de zile de cand s-a mutat biblioteca) si i-am spus bibliotecarei ca aceasta este ultima. Am ajuns acasa, am aruncat-o intr-un dulapior si intr-o zi, scarbita de "Romeo si Julieta", de care am fost dezamagita amarnic, m-am decis sa o citesc. Sincer, nu a fost deloc ceea ce ma asteptam eu sa fie, insa nu regret alegerea facuta. Tot ce mai tin sa mentionez este ca aceasta carte se presupune a fi singura opera erotica a marelui scriitor peruan Mario Vargas Llosa. Cu siguranta merita citita!
duminică, martie 6
Primul meu discurs
Afarã era trist, iar eu numai la voluntariat nu mã gândeam. Pe coridorul şcolii toatã lumea se îmbulzea spre sala 27, încercând sã prindã un loc în spatele clasei. Urma sã avem istorie, iar noi, ca de obicei, eram mai mult adormiţi decât treji. Mai aveam doua ore şi trebuia sã mã prezint în sala 32 împreunã cu câteva colege, "publicul" meu, sã-mi ţin discursul, dar eu eram cu gândul oriunde doar la ceea ce urma sã spun nu. Ştiam cã suntem cinci concurenţi, unul singur va merge mai departe, tema era voluntariatul, iar rezultatele urmau a fi afişate lunea urmãtoare, la prima orã, pe afişierul şcolii. Am supravieţuit orei de istorie, a trecut şi ora de TIC şi am intrat în clasã însoţitã de Adela, Maria şi Mãdãlina, care urma sã aibã un rol foarte important în prezentarea mea. De fapt, întregul meu discurs se baza pe experienţa ei (ajutasem oameni şi pânã atunci însã nu eram membru al unei fundaţii, la fel ca Mãdã). Eram penultima care prezenta şi deabea aşteptam sã se termine, sã scap de griji. Nu pot sã spun cã îmi doream sã trec mai departe, eram conştientã cã nu eram cea mai bunã şi cã restul concurenţilor erau de zece ori mai bine pregãtiţi decât mine, însã ii promisesem doamnei profesoare cã voi participa şi eu nu obişnuiesc sã îmi calc promisiunile, indiferent de greutatea situaţiei în care sunt pusã.
Abia dupã prezentarea primei concurente, Teodora, am aflat cã, de fapt, citatul propus ca temã a concursului îi aparţinea lui Mohandas Gandhi. A urmat discursul Siminei. Noi nu aveam voie sã ne citim discursul, ea îl citise, iar eu îmi învãţasem doar introducerea şi încheierea, mizând pe faptul cã sunt o fire foarte comunicativã şi pot improviza în orice situaţie însã, înspre marea mea uimire, Simina avea aproximativ aceeaşi introducere pe care mi-o învãţasem şi eu. Nu puteam sã îmi mai folosesc introducerea pregatitã, aş fi repetat ceea ce a spus ea deja, ar fi fost penibil. Tot ce mi-a trecut prin minte în acel moment a fost : “Bravo Oana, trebuia sã te trezeşti vorbind… nu era mai bine dacã tãceai şi vorbeai doar atunci când erai întrebatã?“. Surprinzãtor, în loc sã mã îngrozesc, aşa cum ar fi fost normal, am început sã râd şi sã glumesc cu Mãdã, ştiind cã mai rau de atât nu se putea în momentul acela.
A urmat Mihai, el a fost natural, a avut un discurs structurat, foarte la obiect şi un limbaj simplist şi concludent. În ochii mei, el era deja câştigãtor, fusese prea bun pentru a mai putea fi detronat, lupta se sfârşise. Dupã Mihai am urmat eu (cea mai mare grijã a mea era sã nu îmi tremure vocea de la emoţii, era prima data când vorbeam în faţa unei mulţimi de necunoscuţi). Am încercat sã mã încurajez singurã, convingându-mã cã nu conteazã ce spun, nu e relevant nici pentru mine, nici pentru juriu şi nici pentru public, aşa cã nu conta dacã greşeam, oricum nu aveam nimic de pierdut. Primele mele cuvinte cred cã au fost : “Bunã tuturor, numele meu este…”, nu sunt foarte sigurã, deoarece pur şi simplu am început sã vorbesc şi m-am pierdut în cuvinte. Nu ştiu ce am spus, nu aş putea sã reproduc nici mãcar douã propoziţii din tot discursul meu de patru minute. Eram de parcã mi se spãlase creierul, am tot vorbit şi am vorbit pânã când cineva din public mi-a fãcut semn cã trecuserã deja trei minute. Atunci am improvizat o încheiere, la fel cum imi improvizasem tot discursul de pânã atunci şi m-am aşezat lângã Mãdãlina. Am aşteptat ultima prezentare, fetele m-au felicitat şi au plecat şi am ramas doar eu. Eram atât de fericitã încât nu-mi pãsa cã nu mai cunoşteam decât trei persoane în toatã sala, se sfârşise, eram liniştitã. Toatã lumea vorbea şi era gãlagie, iar la un moment dat una dintre profesoarele din juriu a ieşit din clasã. Dupã ce a revenit, ultimul concurent şi-a ţinut discursul, iar la sfârşit juriul ne-a anunţat cã doi elevi vor merge la faza judeţeanã, nu unul.
Lunea urmãtoare nici nu mi-a trecut prin gând sã merg sã mã uit pe afişier, pentru mine era clar, Mihai şi Teodora erau câştigãtorii, nu mã interesa sã aflu dacã am ieşit pe locul trei sau pe patru, ultimul loc ieşind din discuţie, nu fusesem chiar atât de rea. Astfel, marti dimineaţa, având a doua ora Lb. Englezã, am întrebat-o pe doamna profesoarã dacã au trecut Mihai şi Teodora. Rãspunsul ei a fost : “Cum adicã Mihai şi Teodora? Tu nu te-ai uitat pe afişier? Nu Teodora a trecut, ci tu!” . Pentru moment i-am spus cã nu poate fi adevãrat, cã sunã ciudat, cã Teodora a fost cea care a mizat pe sentimente, discursul meu nu fusese nici pe jumãtate la fel de emotiv ca al ei, era imposibil sã trec mai departe. Dupã aproximativ zece minute în care eu încercam sã o conving pe doamna profesoarã cã era practic imposibil sã trec mai departe, colegii m-au felicitat şi, cu toate cã încã mi se pare ireal, într-un final am acceptat şi eu cã sunt o norocoasã.
(la cererea Domnului Diriginte si sa nu uit: Multumesc Violeta!)
Abia dupã prezentarea primei concurente, Teodora, am aflat cã, de fapt, citatul propus ca temã a concursului îi aparţinea lui Mohandas Gandhi. A urmat discursul Siminei. Noi nu aveam voie sã ne citim discursul, ea îl citise, iar eu îmi învãţasem doar introducerea şi încheierea, mizând pe faptul cã sunt o fire foarte comunicativã şi pot improviza în orice situaţie însã, înspre marea mea uimire, Simina avea aproximativ aceeaşi introducere pe care mi-o învãţasem şi eu. Nu puteam sã îmi mai folosesc introducerea pregatitã, aş fi repetat ceea ce a spus ea deja, ar fi fost penibil. Tot ce mi-a trecut prin minte în acel moment a fost : “Bravo Oana, trebuia sã te trezeşti vorbind… nu era mai bine dacã tãceai şi vorbeai doar atunci când erai întrebatã?“. Surprinzãtor, în loc sã mã îngrozesc, aşa cum ar fi fost normal, am început sã râd şi sã glumesc cu Mãdã, ştiind cã mai rau de atât nu se putea în momentul acela.
A urmat Mihai, el a fost natural, a avut un discurs structurat, foarte la obiect şi un limbaj simplist şi concludent. În ochii mei, el era deja câştigãtor, fusese prea bun pentru a mai putea fi detronat, lupta se sfârşise. Dupã Mihai am urmat eu (cea mai mare grijã a mea era sã nu îmi tremure vocea de la emoţii, era prima data când vorbeam în faţa unei mulţimi de necunoscuţi). Am încercat sã mã încurajez singurã, convingându-mã cã nu conteazã ce spun, nu e relevant nici pentru mine, nici pentru juriu şi nici pentru public, aşa cã nu conta dacã greşeam, oricum nu aveam nimic de pierdut. Primele mele cuvinte cred cã au fost : “Bunã tuturor, numele meu este…”, nu sunt foarte sigurã, deoarece pur şi simplu am început sã vorbesc şi m-am pierdut în cuvinte. Nu ştiu ce am spus, nu aş putea sã reproduc nici mãcar douã propoziţii din tot discursul meu de patru minute. Eram de parcã mi se spãlase creierul, am tot vorbit şi am vorbit pânã când cineva din public mi-a fãcut semn cã trecuserã deja trei minute. Atunci am improvizat o încheiere, la fel cum imi improvizasem tot discursul de pânã atunci şi m-am aşezat lângã Mãdãlina. Am aşteptat ultima prezentare, fetele m-au felicitat şi au plecat şi am ramas doar eu. Eram atât de fericitã încât nu-mi pãsa cã nu mai cunoşteam decât trei persoane în toatã sala, se sfârşise, eram liniştitã. Toatã lumea vorbea şi era gãlagie, iar la un moment dat una dintre profesoarele din juriu a ieşit din clasã. Dupã ce a revenit, ultimul concurent şi-a ţinut discursul, iar la sfârşit juriul ne-a anunţat cã doi elevi vor merge la faza judeţeanã, nu unul.
Lunea urmãtoare nici nu mi-a trecut prin gând sã merg sã mã uit pe afişier, pentru mine era clar, Mihai şi Teodora erau câştigãtorii, nu mã interesa sã aflu dacã am ieşit pe locul trei sau pe patru, ultimul loc ieşind din discuţie, nu fusesem chiar atât de rea. Astfel, marti dimineaţa, având a doua ora Lb. Englezã, am întrebat-o pe doamna profesoarã dacã au trecut Mihai şi Teodora. Rãspunsul ei a fost : “Cum adicã Mihai şi Teodora? Tu nu te-ai uitat pe afişier? Nu Teodora a trecut, ci tu!” . Pentru moment i-am spus cã nu poate fi adevãrat, cã sunã ciudat, cã Teodora a fost cea care a mizat pe sentimente, discursul meu nu fusese nici pe jumãtate la fel de emotiv ca al ei, era imposibil sã trec mai departe. Dupã aproximativ zece minute în care eu încercam sã o conving pe doamna profesoarã cã era practic imposibil sã trec mai departe, colegii m-au felicitat şi, cu toate cã încã mi se pare ireal, într-un final am acceptat şi eu cã sunt o norocoasã.
(la cererea Domnului Diriginte si sa nu uit: Multumesc Violeta!)
duminică, februarie 27
Cat mi-as dori sa ma pot reintoarce in timp, nu pentru a schimba ceva, ci doar ca sa repet toate nebuniile pe care le-am facut si sa lupt pentru ele... simt ca am renuntat prea repede. Ce n-as da sa pot sa sterg 1 an si jumatate cu buretele si sa o iau pe un alt drum. De ce? Doar pentru ca simt ca nu ma mai cunosc, ca o sa ajung sa am tot ce-mi doream de mica si totusi nu voi fi fericita...
Un sfat : nu ascultati Muse, Collective Soul, MuteMath, Nightwish sau Marjorie Fair decat daca nu vreti sa evitati readuceri aminte...
Ps: Vineri m-am apucat si tot vineri am si terminat de citit Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade si tot de vineri incerc sa postez o recenzie, dar nu's in toane... poate data viitoare. Pana atunci: Just read it!
" A trecut un an. Şi n-a murit nici unul dintre noi, dar parcă am murit mulţi"
Un sfat : nu ascultati Muse, Collective Soul, MuteMath, Nightwish sau Marjorie Fair decat daca nu vreti sa evitati readuceri aminte...
Ps: Vineri m-am apucat si tot vineri am si terminat de citit Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade si tot de vineri incerc sa postez o recenzie, dar nu's in toane... poate data viitoare. Pana atunci: Just read it!
" A trecut un an. Şi n-a murit nici unul dintre noi, dar parcă am murit mulţi"
joi, februarie 24
Azi nu...
Ei bine, cred ca era si timpul sa rasara o noua postare... nu sunt in stare de nimic creativ la aceasta ora deci voi posta ceva scris de mine acum hmmm... aproape un anisor.
Mi-as dori un soare pentru mine
Sa te-ncalzeasca atunci cand esti cu mine.
As vrea o mare involburata
Sa te vad cum o linistesti dintr-odata.
Azi vreau o zi fara sfarsit,
Un zambet fericit
Care sa-ti apartina...
Mi-as dori o lume pentru mine
Sa ma pierd in ea cautandu-te pe tine.
As vrea un nor de puf stralucitor
Sa fug cu el in taramul viselor.
Azi vreau o sarutare,
O dulce imbratisare
De-a ta...
(19.03.2010)
Mi-as dori un soare pentru mine
Sa te-ncalzeasca atunci cand esti cu mine.
As vrea o mare involburata
Sa te vad cum o linistesti dintr-odata.
Azi vreau o zi fara sfarsit,
Un zambet fericit
Care sa-ti apartina...
Mi-as dori o lume pentru mine
Sa ma pierd in ea cautandu-te pe tine.
As vrea un nor de puf stralucitor
Sa fug cu el in taramul viselor.
Azi vreau o sarutare,
O dulce imbratisare
De-a ta...
(19.03.2010)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)