Te crezi adult.
Simţi puterea timpului pentru prima dată
te doare stomacul
mai ai cinci minute de aşteptat şi apoi pleci la autobuz.
Simţi frigul de-afară ca pe-o mantie
nu ştii daca-ţi face bine, sau rău
treizeci de minute.
Atât ai dormit.
Şi-ţi pare rău că te-ai lăsat distras de somn
ai cedat, eşti un nevrednic.
Încă o staţie şi ai ajuns la job
s-a dus ultima fărâmă din vis
adio inocenţă, copilărie,
libertate.
Până la viitoarea noapte nedormită,
viitoarele minute care trec languros
În paşi de dans, pe lângă tine.
Adio sine,
bun venit stafie lipsită de voinţă
Ia-mă!

Je/moi

Se presupune că toţi suntem egoişti. Într-o anumită măsură. E normal să fie aşa. Până la urmă primează instinctul supravieţuirii în fiecare dintre noi,  dar oare ne interesează doar perpetuarea speciei şi trecerea de la o zi la alta, sau  astea-s doar chestiuni minore? E un moment în care (ca orice narcisist cu acte în regulă) admiţi că ai nevoie de control. Recunoşti puterea ca principal obiectiv, scopul suprem, motorul fiecărei acţiuni. Puterea de a-i influenţa pe ceilalţi, de a-i determina să acţioneze conform dorinţelor tale.. s-ar crede că finalul e moartea, doar atunci dominaţia puterii se încheie, dar de fapt, când te indrăgosteşti pierzi totul.
Detest să scriu la persoana I, "defect profesional" implicit când scri o filă de jurnal, dar cum altfel aş putea reprezenta scriptic ultima mea revelaţie? Îmi amintesc cât de mult am apreciat întotdeauna "timpul meu cu mine". Până şi la grădiniţă, cele mai fericite zile erau cele în care eram singură. Părinţii mei m-au crescut neintenţionat (cred) în ideea că sunt capabilă să iau propriile mele decizii şi că indiferent de vârsta pe care o aveam, nu putea decide nimeni mai bine decât eu însămi pentru mine. Mi-au pasat mie responsabilitatea viitorului meu şi n-au idee cât apreciez faptul că mi.au permis să mă dezvolt într-un spaţiu fără limite.
Problema e că m-am obişnuit aşa. Mereu "eu cu mine", înconjurată de prieteni, cunoştinţe, amici, dar totuş doar eu cu mine. Am avut relaţii, şi atunci am fost tot eu cu mine, my way or the highway darling. Până de ceva timp, când am pierdut controlul.
E ciudat cum poţi să iubeşti şi să fi fericit, dar să suferi din cauza asta în acelaşi timp. Ce-or fi stările astea chiar nu pot să-mi explic. Ideea că te gândeşti la viitor şi-l vezi împreună cu cineva, dar nu ştii dacă va fi sau nu acolo. Şi partea nasoală e că înainte erai obişnuit să fi cu cineva, dar să-ţi imaginezi viitorul mereu singur. Ca un destin. Relaţia respectivă era deja încheiată, deşi încă în derulare Şi-acum e ceva minunat şi vrei să ţină o veşnicie, să te prindă sfârşitul lumii în pat auzindu-i ritmul sacadat al răsuflării. Şi te sperie ideea că nu va fi aşa. Dintr-un viitor cert singur, acum nu mai îndrăzneşti să visezi fără ca undeva să nu apară o fărâmă din imaginea lui, un gest, un sunet. Imaginea viitorului perfect, cu mine-n cabana mea din lemn de esenţă tare, maro închis, cu geamuri înalte prin care să străbată lumina auriu-verzuie de afară şi să se reflecte pe masa mea de sticlă plină de ziare spre care se întinde chicotind un mini me s-a transformat în ceva indefinibil. Tot ce ştiu e că trebuie să fie şi el. Dintr-o dată nu mai e viitorul meu, nici măcar al nostru. Ci un viitor al lui, în care el joacă rolul principal şi eu trăiesc doar ca auxiliar, hrănindu-mă cu prezenţa lui.
Şi ştiu că nici aşa nu va fi. Nu-s genul casnic oricât aş încerca. Nu-s nici genul activ, deci nu mai ştiu ce gen sunt. Ştiu totuşi că până şi somnul mi se pare inutil dacă nu e-n braţele lui. Nu mai cred că asta-i dragoste, ci deposedare. Un transfer total al puterii asupra propriei persoane, din mâinile tale, într-ale lui. Iar el e ca un copil care se joacă cu plastelina. O modelează după bunul său plac, frământând-o, fărămiţând-o. O iubeşte, dar aşa-şi arată el iubirea. Ce altceva să facă cu plastilina? Dacă aceasta-i funcţia ei. Dacă-i a lui.

August Rush şi limbajul muzicii

Se poate spune că viaţa ar fi de neimaginat fără muzică. Pentru unii un fundal zgomotos care îi trezeşte în trafic, pentru alţii un mijloc de catharsis, iar pentru mulţi un stil de viaţă, muzica se regăseşte în toate momentele cruciale din viaţa omului, într-o formă sau alta (de la “cheful” tipic dat în cinstea unui nou-născut, la descântecele de nuntă sau la bocetele specifice ceremoniilor funerare). S-ar putea defini simplu ca un mijloc de a transmite sentimente/emoţii, sau, mai academic, precum „arta care exprimă sentimente, idei, stări psihice în imagini artistice sonore„.

 Această definiţie creează o legătură între muzică şi limbaj, exemplificată în manieră idealistă în filmul lui Kirsten Sheridan,  August Rush. Având în vedere importanţa imaginilor acustice în teoria limbajului (=cuvintele limbii), nu este surprinzătoare povestea orfanului Evan Taylor, geniu muzical abandonat (se presupune) de către părinţii săi la naştere. Evan, sau August Rush („numele de scenă”) susţine că îşi aude părinţii şi crede că indiferent de locul unde se află, în cazul în care cântă, părinţii săi îl vor asculta şi vor veni la el. Copilul fuge de la orfelinat, se pierde în New York unde este cooptat într-o reţea de cerşetorie infantilă condusă de un muzician numit Wizard, care îi conştientizează genialitatea şi doreşte să-i găsească un contract obscur pentru a profita pe termen lung de talentul său.

În urma unui raid în adăpostul unde se ascundeau toţi copiii cerşetori, Evan ajunge într-o biserică. Preotul îi intuieşte talentul şi îl recomandă precum cursant la prestigioasa Şcoală de muzică Juilliard, aceeaşi şcoală a cărei elevă eminentă fusese şi mama sa, o faimoasă violonistă.

Pe tot parcursul filmului, Evan continuă să creadă că muzica sa este auzită de părinţii săi pe care nu îi cunoaşte. După cum remarca Wilhelm von Humboldt, filosof al limbajului, că „există între sunet şi gândire un acord mutual evident. Asemănătoare fulgerului sau tunetului, aceasta din urmă concentrează într-un singur punct totalitatea energiei reprezentative, excluzând orice altă concurenţă; tot astfel, elementul sonor posedă un relief şi o unitate clar accentuate. La fel cum gândirea pune stăpânire pe fiinţa trăitoare până în străfundurile vieţii interioare, elementul sonor are privilegiul de a face să vibreze organizarea nervoasă în totalitatea ei„. Se poate spune că August Rush comunică într-un mod neinteligibil cu părinţii săi,  amândoi devotaţi în aceeaşi măsură muzicii în momentul în care s-au cunoscut: mama violonistă, Lyla Novacek (ulterior profesoară de muzică deoarece renunţă la apariţiile pe scenă în momentul în care tatăl ei îi spune că copilul i-a murit la naştere-îl dă spre adopţie fără ştirea ei, falsificându-i semnătura), iar tatăl chitarist şi cântăreţ vocal într-o trupă irlandeză de rock, Louis Connelly (de asemenea renunţă temporar la muzică pentru o carieră în afaceri, dezamăgit de faptul că nu a reuşit să păstreze legătura cu mama lui Evan). Astfel, pentru Evan, tot ceea ce şi-ar dori să le transmită părinţilor este transpus în muzică, ca un limbaj propriu triunghiului familial. Imaginea artistică sonoră preia funcţia imaginii acustice din limbaj, transmiţând mesajul (părinţii lui reîncep să cânte şi să caute: Lyla îl caută pe Evan deoarece a aflat de existenţa lui, iar Louis o caută pe Lyla).

Cei trei se regăsesc la un concert organizat de Şcoala de muzică Juilliard în Parcul Central din New York, unde Lyla cântă în deschiderea compozitorului August Rush. Ea pleacă după ce îşi susţine recitalul, dar muzica lui Evan o determină să se întoarcă să asculte. Louis vede afişul pentru concert, şi merge să o reîntâlnească pe Lyla. Cei doi se regăsesc printre audienţii spectacolului, lângă scenă apare asistentul social care o ajuta pe Lyla să îl caute pe Evan, iar filmul  se încheie pe acordurile simfoniei lui August Rush.

Mai mult decât atât, acelaşi Wilhelm von Humboldt susţinea faptul că: “Poetul nu e singurul care creează prin imaginaţie şi e dominat de ea. Peste tot unde acţionează geniul, tocmai această imaginaţie [productivă] e cea care îi înlesneşte şi dirijează dezvoltarea. Cazul în care prezenţa geniului devine necesară se manifestă cu fiecare ocazie în care resursele obişnuite nu mai sunt suficiente, în care nu mai e posibil să aplicăm în mod mecanic reguli cunoscute sau să facem o enumerare a mijloacelor disponibile pentru a-l alege pe cel mai bun; când orice ieşire pare închisă, geniul este cel care trebuie să făurească o cale până atunci necunoscută; iată de ce el a fost definit într-o manieră pe atât de corectă, pe cât de ingenioasă: talentul de a da regula prin fapt(ă).” Această ipoteză îl situează pe August Rush într-o categorie a geniilor nu doar datorită talentului muzical, ci şi datorită modului în care comunică cu natura, cu familia sa.

La începutul filmului este o scenă reprezentativă unde Evan se ascunde într-un lan de grău şi simte pulsaţiile lumii, muzica universală, precum adierea vântului care creează valuri în lanul de grâu. El are acces la limbajul universal, la prototipul ideal, la concept. Îi este atât de facil să transpună toate acestea în muzică, deoarece are capacitatea de a găsi un corespondent ideatic total. Contopirea sa cu muzica şi cu credinţa că îşi va regăsi părinţii prin intermediul ei acţionează ca un liant între sunetele muzicale şi acele sunete care alcătuiesc cuvintele. Evident, este nevoie de cunoscători pentru a percepe mesajul lui August Rush, de persoane care vorbesc acelaşi limbaj, adică manifestă aceeaşi dedicare muzicii şi aceeaşi dorinţă a regăsirii. Pentru toţi ceilalţi, muzica lui August este inovatoare şi atât. Genialitatea vine din tinereţea compozitorului şi din lipsa lui de cunoaştere academică a domeniului muzical sau a instrumentelor. În planul limbajului, această situaţie s-ar corela cu aceea a semnificatului care, precum conţinut mental, nu se suprapune de la o limbă la alta; în fapt, cuvintele unei limbi nu pot fi traduse în cuvinte ale altei limbi deoarece traducerea este designarea aceleiaşi situaţii cu mijloacele a două limbi diferite. Tot aşa ideea centrală a reîntregirii familiale regăsită în muzica lui August Rush nu se relevă celorlalţi ascultători deoarece ei nu deţin în vocabularul lor cognitiv aceeaşi experienţă neplăcută, astfel încât să poată corela sensibilitatea compozitorului cu lipsa părinţilor şi speranţa regăsirii lor.

În plus, cercetătorii universităţii “John Hopkins” au descoperit faptul că “improvizațiile muzicale activează regiuni ale creierului asociate vorbirii și interpretării structurii propozițiilor rostite, însă, în același timp, trec în stare inactivă zonele cerebrale cu rol în interpretarea înțelesului frazelor spuse”. Deci indiferent de caracterul idealist al filmului, există o legătură certă între muzică şi limbaj, cel puţin la nivel naturalist.

Prin urmare, producţia cinematografică August Rush  reliefează modul în care două dintre domeniile cele mai importante  pentru umanitate, limbajul şi arta (aici muzicală) se întrepătrund, îmbinându-se pentru reîntregirea familiei (comunităţii umane). Comunicarea nu mai este un simplu act al rostirii unui cuvânt, ci este o întreagă simfonie muzicală care îşi găseşte într-un final răspuns. Iar scopul nu este doar cel al transmiterii unui mesaj sau al designării unui obiect, ci transmiterea unor năzuinţe şi sentimente care prin cuvântul simplu nu ar fi rezonat la aceeaşi magnitudine.

 

Putin - magister ludi

            Se presupune că beletristica și politica nu au nimic în comun. Că fundamentul lor diferă, că rațiunea existenței lor este una totalmente distinctă.  Și totuși, paralele există. Beletristica ajută la dezvoltarea imaginației, a unui vocabular, a experienței personale prin raportarea subiectului la diverse situații regăsite într-o carte, în timp ce politica se remarcă precum știința/arta de a guverna un stat. Întrucât statul este format din indivizi, iar politica este mijlocul prin care într-o societate modernă se asigură dezvoltarea și bunăstarea tuturor cetățenilor,  politica are o contribuție vitală în dezvoltarea vieții umane.

O astfel de paralelă poate fi remarcată între un personaj literar și unul dintre cei mai importanți actori internaționali ai secolului al XXI-lea: Josef Knecht (personaj principal în romanul Jocul cu mărgele de sticlă al scriitorului de origine germană Hermann Hesse) și Vladimir Vladimirovici Putin (actual președinte al Rusiei -aflat la al III-lea mandat- și fost premier în timpul mandatului lui Dmitry Anatolyevich Medvedev). Asemenea lui Knecht, care printr-o muncă susținută și prin sprijinul acordat de către Maestrul Muzicii ajunge să-și îndeplinească menirea de Magister ludi (lat.= maestrul jocului), devenind astfel (neoficial) cel mai important personaj din Castalia, Putin și-a construit cariera politică pe baza propriilor cunoștințe și aptitudini. Personalitatea sa dominantă, spiritul de lider, ambiția și perseverența i-au făcut posibilă accederea la conducerea Kremlinului, în momentul renunțării la funcția de președinte al Federației Ruse a lui Boris Nikolayevich Yeltsin.

Totuși, în ciuda evidentelor similarități dintre cele două personaje -fără a ține cont de faptul că unul este atât de legat de realitate încât se remarcă precum unul dintre cei mai autoritari conducători de stat care afirmă că susține democrația ,în timp ce următorul există doar în planul irealității- Putin și Knecht reprezintă din punct politic cele două forțe vitale Yin și Yang, întunericul și lumina. Întrucât romanul lui Hermann Hesse nu este unul cu caracter politic, ci profund filosofic, iar Vladimir Putin nu este un personaj literar, ci un actor în relațiile internaționale a cărui sarcină constă în adoptarea unor decizii care afectează întregul sistem internațional, diferențierea dintre cele două caractere va fi efectuată pe baza interpretării acțiunilor lor în spațiile în care activează (Castalia, respectiv Rusia), pe fondul relațiilor cu „subalternii” (Designiori/Medvedev) și, în final, pe implicarea lor în sistem (Knecht renunță, Putin își menține poziția și puterea).

În acest fel, se va contura personalitatea lui Vladimir Putin, actualul președinte al Rusiei, într-un mod just, fără  prejudecăți de tip occidentalist  sau readuceri aminte de natură comunistă, pe baza comparației acțiunilor sale cu cele ale unui lider fictiv, care inspiră și aplică o abordare diferită în relațiile  interumane,  pentru ca în concluzie rolul său în sistemul relațiilor internaționale să fie clar determinat.

Castalia vs. Rusia

Considerate ca spații de desfășurare ale subiecților, Castalia și Rusia modernă se definesc antitetic. Spațiul castalian se remarcă prin spiritualitate, echilibru, armonie și perfecțiune. E un spațiu în care totul are un curs firesc, iar dacă acest curs este întrerupt în vreun fel, fundamentul Castaliei va contracara și va depăși criza. În vremea țarilor, Rusia semăna întrucâtva cu spațiul ideatic al Castaliei, însă după cum afirma Hermann Hesse, „(...)pe cât este de uşor să se încastreze, frumos şi ingenios, orice capitole ale trecutului în istoria universală, pe atât de incapabil este fiecare prezent să-şi realizeze propria-i ordine”. Actualmente Rusia este zguduită de creșterea atacurilor teroriste (printre care putând fi enumerat și cel al femeii kamikaze care a ucis 18 persoane la intrarea într-o stație de tren din Volvograd în decembrie 2013). Drepturile omului sunt frecvent încălcate (cazul Pussy Riot), Rusia fiind situată pe locul al III-lea în lume într-un top realizat de către fundația Reporteri Fără Granițe, întrecută doar de Irak și Columbia, care vizează siguranța jurnaliștilor (21 de jurnaliști au fost uciși în Rusia din 2000 până în 2013), iar sărăcia societății din timpul lui Yeltsin nu a fost totalmente eradicată, deși pe fondul exportului de gaze naturale și petrol economia Rusiei a înregistrat o creștere.

Astfel, diferența dintre caractere decurge și din diferența dintre spații. Datorită „perfecțiunii” Castaliei, și Josef Knecht este un personaj caracterizat de o anumită armonie, de liniște interioară și de seninătate. În schimb, Vladimir Putin este reprezentat ca tipicul rus neînfricat,  pasionat de aventură și de mișcare, plin de forță și vitalitate. Nu adesea Putin a fost surprins participând la meciuri de hochei pe gheață, aceste apariții reprezentând un plus în campania sa electorală. În fapt, prin participarea la asemenea evenimente, Putin și-a câștigat simpatia cetățenilor comuni, fără un statut social elevat, al căror singur entertainment este participarea ca spectator la competițiile sportive. Mai mult decât atât, Putin, în interviurile autobiografice acordate pe parcursul timpului, a evidențiat originea sa umilă, fără conexiuni politice, din părinți ai clasei muncitoare, fără pretenții totuși la un trai mai mult decât decent. Deci atitudinea sa autoritară este justificată prin însăși perioada lui de formare, în care, după cum mărturisea într-un interviu, a fost nevoit să se impună prin sport și prin forță psihică în fruntea grupului, deoarece mijloacele fizice nu mai erau suficiente ținând cont de modul diferit de dezvoltare al copiilor (concepție reliefată de Owen Matthews în romanul Copiii lui Stalin - "În termeni rusești, a fi realist înseamnă a te preda.").

Designori/Medvedev

La fel de important precum e spațiul în care s-a petrecut formarea lor, și în care ei îşi desfășoară activitatea pentru evoluția caracterelor se relevă și persoanele cu care Josef și Vladimir au interacționat pe același palier. Dacă Josef apăra Castalia și încerca să nu-și permită să fie convins de inutilitatea ei de către abilul lui prieten politician Designiori, Putin l-a promovat pe Medvedev în momentul în care datorită legislației rusești nu a mai fost elegibil pentru încă un mandat. Astfel Medvedev s-a remarcat ca un protejat al lui Putin, o extensie a acestuia (în timpul președenției lui Medvedev, Putin a ocupat postul de  prim ministru), care deși a avut o prestație bună, reușind să convingă Europa de Vest de intențiile democratice ale Rusiei (cancelarul Angela Merkel i-a anunțat și susținut a doua candidatură înainte ca Putin să anunțe  dacă va mai candida sau nu la alegerile din 2012, pe care le-a și câștigat), a fost rapid înlocuită de „stăpânul” de facto al politicii rusești.

În acest mod, Putin și-a demonstrat forța și abilitatea de a-și alege colaboratorii astfel încât puterea să fie concentrată tot în propriile mâini. Indiferent la scandalurile internaționale iscate pe diverse teme precum respectarea drepturilor omului; religia – Pussy Riot; homosexualitatea (Legea anti-gay adoptată în iunie 2013 , care interzice cuplurilor gay să adopte un copil ş.a.m.d.), care i-au alterat imaginea pe plan internațional (alături de scandalul cu NATO legat de scutul antirachetă instalat la Deveselu, sau de cel cu Moldova și Ucraina, amenințate de Rusia cu încetarea acordurilor comerciale –în Moldova, problema vinului, iar în Ucraina, cea a energiei- în cazul în care ar semna un tratat cu Uniunea Europeana), Putin și-a consolidat poziția prin sprijinul oligarhiei ce a prosperat în perioada putinismului și prin constanta sa bătălie de a convinge poporul rus de naționalismul său și de faptul că reîncearcă să creeze o Rusie asemenea celei din secolul al XIX-lea, capabilă să influențeze decisiv balanța de putere din Europa.

Renunțare sau luptă

Dacă în romanul lui Hesse, Josef renunță la funcția de Magister ludi pentru a cunoaște viața în afara Castaliei, Putin nu pare decis să renunțe la filonul puterii. Din contră, deși populația tânără este într-o mare măsură împotriva putinismului, acest fapt reflectându-se în tensiunile apărute în cadrul tinerei societăți a Rusiei (momentan reținute, dar suficient de prezente încât să-l determine pe președinte să modifice legislația și să îngrădească orice acțiune a ONG-urilor), Putin are sprijinul oligarhilor, iar noile politici economice îi forțează până și pe aceștia să investească doar în Rusia. Diverși analiști politici occidentali considerau regimul său ca fiind similar cu cel al lui Bashar al-Assad înaintea de intervenția lui Putin în problema dintre Siria și ONU definită de armele chimice, iar faptul că a intervenit ca mediator între SUA și Siria deși i-a îmbunătățit imaginea pe planul implicării în conflictele internaționale, tot nu a fost suficient pentru a șterge „petele” cauzate de conflictul cu Moldova și cu Ucraina. Astfel, pe plan intern, se preconizează intrarea lui Putin pe o pantă descendentă, în timp ce pe plan extern, Rusia lui Putin, datorită avantajului său economic (resursele de petrol și gaze naturale)  tinde spre o dominație a întregului spațiu Eurasian.     

Irealismul acestei abordări a lui Putin este reflectat de „revolta clienților” europeni, care încearcă imposibilul pentru a se elibera de dependența de gazul rusesc. Atât România, cât și Moldova și Ucraina se află într-un proces de căutare a unui nou mod de a-și procura necesarul energetic (proiectele de exploatare a gazelor de șist). Însă  unele inițiative nu sunt privite ca fiind favorabile de către populația țărilor în cauză, motiv pentru care nu este certă relizarea lor. Totuși, în viitor, în cazul României cel puțin, problema gazului va fi soluționată prin reluarea și finalizarea proiectului Nabucco. În shimb, Moldova își va reduce doar din dependența energetică față de Moscova, în cazul Ucrainei neexistând încă o soluție viabilă pentru ruperea completă de „robinetele” Kremlinului.

Este evident aici faptul că o astfel de situație nu ar conveni intereselor strategice ale lui Putin, motiv pentru care acesta se străduiește să întrețină relații cordiale și de bună cooperare cu Angela Merkel, cancelarul Germaniei –stat total dependent din punct de vedere energetic de Rusia. Cu acest „aliat” atât de important din perspectiva relațiilor internaționale la nivel european, Putin își permite să amenințe statele care doresc să adere la Uniunea Europeană sau care sunt deja membre cu „tăierea rației de gaz”. Având Germania de partea sa, Putin are un avantaj geopolitic major față de restul lumii Occidentale. Totuși, nici această situație actualmente favorabilă Moscovei nu este una sută la sută certă deoarece Germania și-a extins politica internatională inclusiv în zona de Nord a Africii (Nigeria, Egipt), de unde dorește de fapt realizarea unui parteneriat care să-i asigure o parte din necesarul energetic, pentru a contrabalansa influența Rusiei.

Putin ca Magister ludi în relațiile internationale

Owen Matthews, în cartea sa intitulată Copiii lui Stalin, în care prezintă Rusia comunistă, enunța următoarele: Când oamenii devin cărămizile din care se clădește istoria, indivizii inteligenți pot abdica de la responsabilitățile morale. La fel s-a întâmplat și în cazul lui Putin. Inițial, după preluarea funcției de președinte al Federației Ruse de la  Yeltsin, Putin a încercat să mențină Rusia spre linia democratică, însă în același timp să o și modernizeze. Din păcate, datorită sistemului politic și lipsei unei culturi democratice, a unei conștiințe civice, a unei forțe populare care să pună presiune pe oligarhia îmbătrânită și a unui fond economic capabil să suporte toate aceste schimbări (de remarcat că în doar trei ani, Putin a redus rata sărăciei cu aproximativ 10%), menținerea pe calea democrației s-a dovedit a fi imposibilă. Deși cu un discurs pro-vestic inițial, treptat, pe parcursul evoluției sale în cadrul relațiilor internaționale, Putin a atins nivelul reținerii de la a-și declara fățiș orientarea. Relațiile sale cu NATO și cu UE marchează de fapt o reținere, un anumit tip de izolaționism menit să reînvie Rusia ca putere pe plan european sau chiar mondial. Insuficientul statut de membru BRICS nu este neapărat obiectivul lui Putin. Ca un adevărat maestru al jocului (nu cu mărgelele de sticlă ce concentrau întreaga înțelepciune a lumii, precum Knecht) cu politica, un Machiavelli rus, puternic, naționalist și în strânsă legătură cu Biserica, deci cu spiritualitatea, Putin se remarcă precum un nebun pe harta de șah a lumii, în care reușita este direct proporțională cu „pătrățelele” acoperite dintr-o singură mișcare. Iar un nebun are o mare libertate de mișcare și poate „lua” regina, dacă ceilalți jucători nu reușesc să fie prevăzători și să îi anticipeze fiecare mișcare.

Ca o notă personală, evoluția lui Putin ca actor pe scena relațiilor internaționale pare foarte asemănătoare cu cea a lui Mussolini, discursul lui naționalist, apropierea față de Biserica Ortodoxă Rusă (în acest caz), tendințele sale de a readuce Rusia la măreția ei din trecut sună similar regimului fascist din Italia interbelică. Totuși, Mussolini nu este singura personalitate de la care Putin a împrumutat trăsături, o parte din teroarea instituită de Stalin fiind regăsită și în actualul regim de la Kremlin, deși mult mai atenuat (în conformitate de fapt cu evoluția societății moscovite și cu accentul contemporaneității pe respectarea drepturilor omului).

---

Eroticon - Mihaela Ursa

"...nu încetăm să ne lăsăm învăţaţi cum să iubim de către profesorii cei mai lipsiţi de credibilitate: personajele literare."

"În prezenţa unei iubiri al cărei adevăr este prea tare, confirmat ca o concluzie la capătul unei probleme de algebră, literatura nu are despre ce să vorbească şi nu poate exista."

"Prea marea naturaleţe şi spontaneitatea sunt duşmanii iubirii."

"Nefericirea din dragoste devine astfel o chestiune de invalidare a scenariului, se naşte atunci când, învins, îndrăgostitul este silit să-şi recunoască limitele demiurgice şi să admită că nu poate da viaţă situaţiilor pe care le-a visat."

"...seducţia este o răspântie între calea luptei şi calea dragostei, părând să ţină mai degrabă de scenariile războiului, decât de poetica îndrăgpstirii."

"...amorul nu agreează nici o formă de stază: odată confirmat, trebuie imediat pus la îndoială, aruncat din nou în luptă, chiar într-o artificială competiţie cu sine."

"...ficţiunea utilă a erotologiilor este instantaneul fotografic în care îngheaţă în care îngheaţă efervescenţa unei întregi lumi amoroase."


A început sesiunea. Crudul adevăr care ucide tot cheful de a citi pe care l-am avut vreodată. Problema este că fiind la Litere, învăţatul pentru examene constă în citit, şi citit, şi iarăşi citit la infinit. Nu că aş fi făcut vreodată altceva. Bineînţeles că în loc să mă cufund în bibliografie sau suportul vreunui curs, am căutat la B.C.U. tocmai ce nu ar trebui să citesc: critică literară! Dar m-a uns pe suflet. Îmi place să urmăresc filonul poetic/filosofic al operelor pe care le citesc, şi sunt cu atât mai încântată când îl/le găsesc vibrând în texte  neaşteptate, cum a fost acest tratat. Îmi imaginam o serie de fraze lungi şi plictisitoare, chestii tehnice şi tot felul de cuvinte noi. dar m-am trezit cu un deja-vu mare cât casa şi cu satisfacţia că ştiu despre ce se vorbeşte. În timp ce-şi expunea argumentele, eu bifam cărţile despre care vorbeşte şi pe care le-am citit în liceu. Ha ha ha, m-am simţit atât de bătrână şi de înţeleaptă. Păcat că nu-i genul de  înţelepciune care să mă transporte precum covorul lui Aladin peste sesiune... păcat.

Cuplul nevăstuică

Există literaţi care încep să semene cu şoarecii de bibliotecă. La comportament. Îi înţeleg, şoarecii-s drăguţi, subtili, catifelaţi, ce să mai, sunt clar mai înzestraţi decât jumătate din societate. Ideea e: ce te faci când observi profesori care fizic preiau caracteristici de rozătoare? Şi nu, nu rod reviste, cărţi sau notiţe... nici nu au urechile mici şi ascuţite (cred), şi cel mai probabil nu sunt speriaţi de feline.
La început de liceu, clasă de uman, în primul semestru am avut 4 doamne profesoare de Istorie. Doar dădeam Bac din Istorie, nu? Hossu ne-a înfricat  cu un test iniţial şi-a dispărut după prima oră. A doua semăna cu Hitler. Era tunsă aşa exact ca şi el, şi avea acelaşi maxilar, doar că era roşcată. Un roşu la fel de aprins ca svastica. N-a stat nici ea mai mult de o oră-două. Apoi a venit minunea. O doamnă la vreo 45-50 de ani, nu-mi amintesc numele ei. Nu-l mai ştie nimeni, toţi am botezat-o la unison: Profa Cârtiţă! Era mică de statură, undeva la 1 metru-jumate, rotunjoară ca butoaiele de bere din reclamele de la Timişoreana, şi purta mereu un pulover pufos, cu năsturei, ce-i mângâia colăceii, de culoarea cenuşei. Arăta ca desprinsă din poemele lui Bacovia, cu ochii ei mici, căprui, lipsiţi de orice strălucire. Şi părul ei, un gri de plumb... Avea o freză cvasi-afro; iar cenuşa din părul ei dădea impresia de catifelare. Părea o fantasmă, nici nu-ţi venea să observi că e acolo. Vocea-i era moale. A rezistat mai bine de 2 săptămâni. Toţi am uitat-o. Adesea ne mai aduceam aminte de mutra ei şi râdeam în cor: "Ha, ha, ha, profa cârtiţăăă, da!"
În primul an de facultate (la prima facultate), am avut ca profesori, în mare parte, cadre militare active sau pensionate. Printre ei, un domn locotenent-colonel cu un spirit de observaţie extraordinar, şi-o minte brici. Făcea mişto de noi la ore. Dacă ne întreba ceva şi ne fofilam, ora următoare ne punea iarăşi aceeaşi întrebare (chiar dacă pentru unii ora următoare era, la prezenţa noastră extraordinară,  după 3 săptămâni). Era mega sarcastic şi râdea în sinea lui de fiecare dintre fraierii care îşi toceau toţi megabiţii pentru a-i găsi lui ştiri (pe care oricum le mai auzise o dată în decursul aceleiaşi zile). Detestam orele lui. Vorbeam prin sms-uri şi aşa mai trecea timpul. Mă aşezam strategic în al 4-lea rând, pe al 3-lea scaun dinspre uşă, pentru că mereu se lega de cei din primul sau din ultimul rând. Însă uneori întârziam şi mă panicam că mi-era ocupat locul: "îmi trebuie ştiri, daţi-mi ştiri!". Cred că aceasta era singura lui satisfacţie. Să ne sperie şi să ne scoată din zona noastră de confort (a.k.a. studenţi la securitate=adormiţi). Erau momentele lui de mărire şi adulaţie. Păcat că nu am observat cât de tare seamănă cu o cârtiţă decât după ce am renunţat la respectiva facultate. L-am întâlnit în troleu, mergeam de la serviciu spre casă. S-a urcat, s-a uitat la mine cu ochii ăia mici de rozătoare, s-a mai uitat încă o dată şi l-am salutat, apoi am început să admir peisajul de pe geam. Şi-a scos telefonul şi a început să-l cerceteze. S-a uitat la mine.  Mi-am dat seama că procesează, nu ştie încă de unde mă recunoaşte (am "suferit" mici schimbări la capitolul look de când am scăpat de respectiva facultate). Iarăşi s-a uitat la mine. Aştepta să zic ceva. M-am uitat la toată zăpada adunată pe clădirile ce aparţin de 16 Februarie şi-am zâmbit diabolic. Muahaha, nu mai ştie de unde mă ştie, şi nici ce să spună. La prima staţie a coborât şi atunci mi-am dat seama. Şi el îşi schimbase coafura. Nu mai era tuns mega scurt, ci acum avea vreo 3 cm de păr des, exact ca o cârtiţă. Şi căpăţâna lui micuţă ce ieşea brusc din fâş, tot-tot-tot era o cârtiţă.
Am râs toată după-masa, şi încă zâmbesc când îmi amintesc de profii mei cu accente de rozătoare.

Naivitate vs. raţionalitate sau Factorul fericirii

Ca orice femeie modernă, am tendinţa de a analiza din toate unghiurile fiecare fir de praf care intră în contact cu viaţa mea personală. Până la punctul în care mă opresc, îmi pun singură întrebarea "Oare nu mă gândesc prea mult la asta?", iar apoi abandonez ideea dacă respectivul obiect de studiu nu este de importanţă majoră. Ceea ce mi se pare cel mai corect compromis. Adică analizez şi supra-analizez până în momentul în care conştientizez că-mi pierd timpul cu ceva lipsit de importanţă. Da. Toţi bărbaţii înşală şi mi se pare foarte urât ce ai păţit, şi cu siguranţă prietenul meu nu-i Haemon (logodnicul Antigonei din piesa lui Sofocle, care se sinucide pentru că tatăl său îi condamnase logodnica la moarte), deci sigur ar profita de ocazie şi el. Dar chiar trebuie să mă gândesc acum că mă înşală? Chiar trebuie să inventez scenarii de fiecare dată când iese în club şi să adorm gândindu-mă că poate-o dă în bărci pe altă tipă? N-ar fi mai bine să-mi văd eu liniştită de treaba mea şi să-i urez "sex safe&plăcut", că dacă e să o facă, tot o face şi dacă mă gândesc toată ziua la asta, şi dacă nu?
Sincer acum... femeile sunt obişnuite să-şi privească partenerii ca pe nişte regi, doar ei pot înşela, doar ei pot ieşi noaptea la bere, doar ei pot veni acasă la 4 noaptea duhnind a alcool şi cântând "Zaraza". Acestea din seria "pot". Şi în seria "nu pot" intră spălatul rufelor/vaselor, mersul la piaţă, achitarea facturilor ş.a.m.d.  De ce v-aţi zbătut frate pentru egalitatea între sexe când voi vă raportaţi la voi înşivă mai rău decât o făceau femeile acum 100 de ani? Acum nu mai e ok să-ţi deschidă uşa, că te grăbeşti tu şi i-o iei înainte... nu mai are rost să-ţi cumpere flori, oricum se ofilesc, mai bine o paleta de farduri din Sephora, că deh, alea expiră-ntr-un an. Dacă-ţi spune lucruri frumoase, în loc să simţi momentul şi să apreciezi, inventariezi de la câte alte persoane ai auzit acelaşi lucru, în speranţa că poate-i adevărat.
Dar dacă pentru un moment te-ai opri, te-ai privi în oglindă  şi ai vedea dincolo de gene, buze (ne) a la Drăguşanu',  culoarea irisului şi forma nasului, ai înţelege că eşti o minune. Eşti perfectă pentru că exişti. Eşti acolo pentru el, îi aduci zâmbetul pe buze şi dacă el se satură şi pleacă, magia asta o să reînvie pentru altcineva. Dacă tu vrei. Poţi şi să o închizi în tine şi să te iei de mână cu mama vitregă a lui  Albă ca Zăpada. De ce nu?
Sau poţi să pupi un alt broscoi, căci oricum e la fel de verde şi de umed ca şi celălalt, poate o fi având o bubă-n plus sau în minus. Contează? Te-ndrăgosteşti de propriul tău efect asupra lui şi gata, fostul e înlocuit. Ei? Mai merită să suporţi zi de zi aceleaşi aere de rege? Merită să-ţi ciopârţeşti orgoliul şi să te miceşti ca să pară el mare? Nu prea. Când ştii că broaşte găseşti în fiecare baltă.
Aceasta a fost pentru bietele nenorocite care s-au trezit blocate pe partea raţională. Ce să-i faci? Dacă nu te naşti gâsculiţă, n-ai cum să devi. Nu toate avem norocul să fim proaste de la Mama Natură, căci când vine vorba de bărbaţi, e o binecuvântare să fi proastă. Nu tu griji că poate nu te mai place, că n-ai apucat să te dai cu cremă şi poate pielea ta e puţin mai aspră, că poate nu trebuia să scapi porumbelul de faţă cu amicii lui şi poate l-ai pus într-o situaţie jenantă. Ca găsculiţă, la deastea eşti buletproof.
Le-am spus naive pentru că nu toate-s proaste. Cu diplomă zic. Dar momentul în care te plângi că te-a părăsit, deşi totul era perfect, şi nu înţelegi de ce, e momentul în care-ţi susţii licenţa.O relaţie cere efort. Efort în sensul că nu trebuie să uiţi să păstrezi limite între tine şi respectivul. Nici nu concepi cum ar fi să se uite la tine în timp ce te epilezi, dar îi dai raportul într-atât încât ar putea să scrie o carte din cât material bibliografic i-ai trimis despre tine. Îi spui mereu că-l iubeşti, dar nu te gândeşti să-l surprinzi în vreun fel, să-l implici cu adevărat în ceea ce contează pentru tine (şi aici nu mă refer la shopping!).
Nu ştiu cum e mai bine, dar ştiu că naivele au o viaţă mult mai uşoară. Şi dacă prind un bărbat inteligent, care să ştie să nu le zgălţăie prea tare cuibul când prinde alte păsări, atunci ele sunt cele mai fericite. Ca femeie cu mintea la cap, nu pe coclauri, mereu te gândeşti să-l faci fericit. Câteodată cu preţul propriei fericiri. Mai dă-o dreaq!