Haruki Murakami - Kafka pe malul mării

"Totul ţine de imaginaţie. Responsabilitatea noastră începe odată cu imaginaţia. In dreams begin the responsibilities, scrie Yeats şi are perfectă dreptate. Invers spus, acolo unde nu există imaginaţie, probabil nu apare nici răspunderea."

"- Mai întâi saluturile, însă odată terminate, începe despărţirea. Bună ziua, la revedere! În flori găseşti furtună, în viaţa numai despărţire..."

"Generalizez şi gîndesc deductiv, de aceea ce spun eu ajunge să sune aşa. Motivul este că realitatea din jurul meu nu este altceva decât un conglomerat de prevestiri sumbre adeverite."

"Fericirea este de un singur fel, dar nefericirea e de o varietate infinită."

"mintea îngustă, lipsa de imaginaţie, intoleranţa sunt ca nişte paraziţi. Îşi schimbă gazda, îţi schimbă forma şi se perpetuează la nesfârşit. Sunt fără speranţă şi nu am de gând să le permit să intre aici."

"Ce vreau eu să spun e că atât cât trăieşte omul, se nasc înţelesuri între toate lucrurile din jurul său, oricare ar fi ele. Esenţial  este dacă ele apar în mod natural sau nu. Nu mă refer la a fi deştept sau nu, ci doar la lucrurile pe care le vezi sau nu cu proprii tăi ochi."

"Lumea grotescului este întunericul din propriul nostru suflet. Înainte ca Freud sau Jung să arunce lumină asupra subconştientului prin analizele lor, oamenilor li se părea evidentă corelaţia dintre cele două forme de întuneric şi o acceptau ca atare, fără să-şi ridice întrebări. Nu era nici măcar o metaforă. Dacă o urmăm şi mai în trecut, nu era nici măcar o corelaţie. Până ca Edinson să inventeze becul, cea mai mare parte a lumii era cufundată, literalmente, într-o beznă adâncă. Între întunericul fizic, exterior şi cel al sufletului, interior, nu exista o linie de demarcaţie, ci se contopeau unul în celălalt, se legau direct. Aşa. Oşima îşi lipeşte perfect palmele."

"spiritele rătăcitoare erau, totodată, un fenomen grotesc, cât şi o stare sufletească perfect firească şi la îndemână. (...) Însă în lumea în care trăim acum lucrurile nu mai stau aşa. Întunericul lumii exterioare a dispărut complet, dar cel din suflet a rămas neschimbat. Ceea ce noi numim ego sau conştient este în mare parte cufundat în întuneric, asemenea unui aisberg."

"Prezentul pur este avansul nesimţit al trecutului, care înghite viitorul. În fapt, întreaga percepţie este deja o memorie."

"Ascultă, Hoshino, Dumnezeu există doar în mintea oamenilor. Mai ales în Japonia, de bine, de rău, Dumnezeu este foarte versatil. Ca dovadă,când generalul Douglas MacArthur, comandantul forţelor americane de ocupaţie, i-a spus împăratului de acum încolo să nu mai fii Dumnezeu, acesta i-a răspuns am înţeles, sunt un om normal şi din 1946 a încetat să mai fie divin. Ăsta este Dumnezeul Japoniei - poate fi ajustat, potrivit. A fost îndeajuns ca un soldat american cu ochelari de soare şi o pipă ieftină în colţul gurii să dea un ordin şi şi-a schimbat întreaga fiinţă. Într-atât este de ultra-postmodern. Dacă crezi că există, există. Dacă crezi că nu există, nu există. Aşa că nu e cazul să-ţi faci probleme. "

"Oamenii se nasc ca să trăiască, nu? Şi totuşi, cu cât trăiesc mai mult, cu atât devin mai gol pe dinăuntru, iar de acum încolo o să devin probabil un om şi mai gol, şi mai lipsit de valoare."

"sunt un om lipsit de prejudecăţi, ca istoria şi vremea. Şi tocmai pentru că nu am prejudecăţi, mă pot transforma într-un sistem."

"- Ştii ce este acela limbo? Este punctul de mijloc dintre viaţă şi moarte, un loc trist şi sumbru. Acolo sunt eu acum. Acum limboul este pădurea. Eu am murit. Am murit din propria mea voinţă, însă nu am trecut încă în cealaltă lume. Cu alte cuvinte, sunt un suflet în tranziţie, iar suflete în tranziţie nu au formă. (...) Acum singurul care mă poate distruge definitiv este cineva care are această calificare. Din păcate, tu nu o ai. Tu nu eşti decât o fantasmă necoaptă şi incompletă."

Emmanuelle Arsan - Emmanuelle (1)

"Știți strigătul lui Goethe: Clipă, oprește-ți zborul: o, cât ești de frumoasă! Dar numai să-și oprească zborul clipa și gata cu frumusețea ei! Numai să încerci să eternizezi frumusețea și a și murit. Frumusețea nu înseamnă nuditate, ci dezgolire. Frumusețea nu e sunetul râsului, ci gâtul din care acesta izbucnește. Frumusețea nu e urma de pe hârtie, ci momentul în care e sfâșiat sufletul artistului!"

"Mi-ar plăcea îndestul ca virtutea supremă să fie pasiunea frumuseții. Aceasta conține totul. Ceea ce este frumos este adevărat, ceea ce este frumos se justifică, ceea ce este frumos ne asigură asupra eșecului morții. Frumusețea este locuitoarea unui altfel, pe care nu l-am fi putut cunoaște dacă nu ar fi acordat știința sa aventuroasă de a fi și suflul său etern minților noastre înspăimântate și inimilor noastre muritoare. Dragostea de frumusețe e cea care ne-a făcut alții pe noi, cei atât de asemănători animalelor. Gândirea, pe care sevele prământului au trezit-o în noi, primele ei spaime, ne-a stârnit tocmai contra acestui pământ, făcându-ne să ne târâm cu sărmanele noastre membre prin spații mediocre, în care ne-am înfipt zeii. Miracolul frumuseții, ieșit din curiozitățile noastre rebele, din orgoliile noastre, e șansa noastră întru zbor. Căci frumusețea înseamnă aripile lumii. Fără ea, spiritul s-ar târî prin tină."

"Frumusețea științei ne apără de nenorocirea magiei. Iar frumusețea rațiunii de aceea a fardurilor mitului. Tocmai din dragoste pentru frumusețe, până la urmă, lumea va refuza să se mai așeze în fotoliile teatrului iluziilor, în care măștile politicii și ale revelației își joacă jocul lor de umbre cu o nobilă lentoare. Universul va râde de pretențiile lor imobile. Iar omul își va vindeca sufletul prin caracter, descoperind în dezvoltarea continuă a inteligenței remediul coșmarurilor și himerelor sale."

"viața noastră e ciudat de simplă: nu există o altă datorie mai înaltă în lume decât inteligența, un alt destin decât dragostea și o altă dovadă a binelui decât frumusețea."

"Zeii nu se nasc decât în spatele pleoapelor coborâte."

dragoste?

"Acum, bucuriile în cuplu înseamnă linişte și tratament medical."

N-am mai scris nimic de luni de zile. Am citit o grămadă, am început să gătesc tot mai des, am pierdut vremea cu prietenul meu şi pe parcurs ne-am cunoscut mai bine. Retrospectiv, trebuie să recunosc că a fost cea mai dificilă perioadă din viaţa mea, dar şi cea mai frumoasă. Absenteismul total de la facultate se reflectă în presiunea pe care sesiunea o exercită asupra mea în momentul de faţă (scriu pe blogul pe care l-am neglijat atâtea luni în loc să învăţ pentru următorul examen; în universul studenţesc reacţia e de înţeles) , dar mă bucur că sunt şomer(ă)-adică nu mai lucrez!
Citind articolul lui Ovidiu Tiţa (altă metodă de a evidenţia panica), am început să reflectez la metamorfoza relaţiei mele (a noastre) din ultimele luni. El la mine, eu gătind, amândoi încolo, amândoi încoace, el gătind, eu la serial, amândoi la seriale, eu citind, el la meci, eu la haine, el la vase ş.a.m.d. Am început să împărţim toate chestiile cotidiene şi am rămas mai mult decât uimită când mi-am văzut prietenul făcându-mi treaba prin garsonieră, doar pentru a nu-mi întrerupe lectura. Trebuie să admit surpriza: băiatul meu e de fapt un bărbat în toată firea, perfect capabil să mă ajute, să mă sprijine şi mai ales, să aibă grijă de mine. Ciudat, ţinând cont că sunt obişnuită să am eu grijă de mine... şi de ceilalţi.
Ultima săptămână de serviciu a fost un iad. N-aş fi fost capabilă să-i supravieţuiesc fără sechele dacă el nu ar fi fost alături de mine. Cu gândul la toate evenimentele neplăcute prin care am trecut, mă bucur că în mijlocul lor am descoperit (după un an şi jumătate) că prietenul meu mi-e în egală măsură şi prieten, şi iubit. Ceea ce ne aduce la articolul de pe vice.com, în care Ovidiu Tiţa chestionează persoane în vârstă pe tema dragostei. Prima doamnă susţine că nu se poate şi dragoste, şi prietenie. Ciudată concluzie. Când el se uită la un serial despre viaţa unei prostituate doar pentru a fi alături de tine şi pentru că tu zici că-i "fain", nu ştiu dacă-i cea mai oarbă dragoste sau dorinţa unui prieten de a împărtăşi micile momente. Când mănâncă tot deşi chiar n-are gust-doar ca să te încurajeze să găteşti. Când îţi cumpără flori şi tenişi pentru că ştie că asta căutai, deşi e aniversarea voastră (deci nu-i chiar momentul potrivit pentru tenişi), oare e un iubit şi atât? Dacă eram bărbat, îmi luam un lănţişor finuţ sau o carte romantică. Prietena mea cea mai bună s-ar fi gândit că am mers de două ori să-mi cumpăr tenişi şi m-am întors o dată cu bocanci, o dată cu adidaşi... Iarăşi înclin spre ideea că se poate. Şi trebuie. Nu m-aş întoarce pentru nimic în lume înapoi la perioada când ne iubeam şi atât.
M-a impresionat şi declaraţia domnului Ştefan. "Bucuriile în cuplu" reprezintă altceva pentru fiecare cuplu de pe planetă. Bucuriile mele: să-l văd trezindu-se binedispus, să pierdem nopţile vorbind despre orice, să gătim împreună, să mă aştepte să ne vedem serialul, să-l văd cum se destinde când îi fac masaj, să-l văd entuziasmat, să-mi ceară sfatul când vine vorba de asortat, să facem cumpărături împreună. Şi câte-ar mai fi.
Până la urmă sunt atâtea chestii pe care le înveţi când iubitul tău ţi se tranformă în prieten, sigur nu se mai poate altfel!

Te crezi adult.
Simţi puterea timpului pentru prima dată
te doare stomacul
mai ai cinci minute de aşteptat şi apoi pleci la autobuz.
Simţi frigul de-afară ca pe-o mantie
nu ştii daca-ţi face bine, sau rău
treizeci de minute.
Atât ai dormit.
Şi-ţi pare rău că te-ai lăsat distras de somn
ai cedat, eşti un nevrednic.
Încă o staţie şi ai ajuns la job
s-a dus ultima fărâmă din vis
adio inocenţă, copilărie,
libertate.
Până la viitoarea noapte nedormită,
viitoarele minute care trec languros
În paşi de dans, pe lângă tine.
Adio sine,
bun venit stafie lipsită de voinţă
Ia-mă!

Je/moi

Se presupune că toţi suntem egoişti. Într-o anumită măsură. E normal să fie aşa. Până la urmă primează instinctul supravieţuirii în fiecare dintre noi,  dar oare ne interesează doar perpetuarea speciei şi trecerea de la o zi la alta, sau  astea-s doar chestiuni minore? E un moment în care (ca orice narcisist cu acte în regulă) admiţi că ai nevoie de control. Recunoşti puterea ca principal obiectiv, scopul suprem, motorul fiecărei acţiuni. Puterea de a-i influenţa pe ceilalţi, de a-i determina să acţioneze conform dorinţelor tale.. s-ar crede că finalul e moartea, doar atunci dominaţia puterii se încheie, dar de fapt, când te indrăgosteşti pierzi totul.
Detest să scriu la persoana I, "defect profesional" implicit când scri o filă de jurnal, dar cum altfel aş putea reprezenta scriptic ultima mea revelaţie? Îmi amintesc cât de mult am apreciat întotdeauna "timpul meu cu mine". Până şi la grădiniţă, cele mai fericite zile erau cele în care eram singură. Părinţii mei m-au crescut neintenţionat (cred) în ideea că sunt capabilă să iau propriile mele decizii şi că indiferent de vârsta pe care o aveam, nu putea decide nimeni mai bine decât eu însămi pentru mine. Mi-au pasat mie responsabilitatea viitorului meu şi n-au idee cât apreciez faptul că mi.au permis să mă dezvolt într-un spaţiu fără limite.
Problema e că m-am obişnuit aşa. Mereu "eu cu mine", înconjurată de prieteni, cunoştinţe, amici, dar totuş doar eu cu mine. Am avut relaţii, şi atunci am fost tot eu cu mine, my way or the highway darling. Până de ceva timp, când am pierdut controlul.
E ciudat cum poţi să iubeşti şi să fi fericit, dar să suferi din cauza asta în acelaşi timp. Ce-or fi stările astea chiar nu pot să-mi explic. Ideea că te gândeşti la viitor şi-l vezi împreună cu cineva, dar nu ştii dacă va fi sau nu acolo. Şi partea nasoală e că înainte erai obişnuit să fi cu cineva, dar să-ţi imaginezi viitorul mereu singur. Ca un destin. Relaţia respectivă era deja încheiată, deşi încă în derulare Şi-acum e ceva minunat şi vrei să ţină o veşnicie, să te prindă sfârşitul lumii în pat auzindu-i ritmul sacadat al răsuflării. Şi te sperie ideea că nu va fi aşa. Dintr-un viitor cert singur, acum nu mai îndrăzneşti să visezi fără ca undeva să nu apară o fărâmă din imaginea lui, un gest, un sunet. Imaginea viitorului perfect, cu mine-n cabana mea din lemn de esenţă tare, maro închis, cu geamuri înalte prin care să străbată lumina auriu-verzuie de afară şi să se reflecte pe masa mea de sticlă plină de ziare spre care se întinde chicotind un mini me s-a transformat în ceva indefinibil. Tot ce ştiu e că trebuie să fie şi el. Dintr-o dată nu mai e viitorul meu, nici măcar al nostru. Ci un viitor al lui, în care el joacă rolul principal şi eu trăiesc doar ca auxiliar, hrănindu-mă cu prezenţa lui.
Şi ştiu că nici aşa nu va fi. Nu-s genul casnic oricât aş încerca. Nu-s nici genul activ, deci nu mai ştiu ce gen sunt. Ştiu totuşi că până şi somnul mi se pare inutil dacă nu e-n braţele lui. Nu mai cred că asta-i dragoste, ci deposedare. Un transfer total al puterii asupra propriei persoane, din mâinile tale, într-ale lui. Iar el e ca un copil care se joacă cu plastelina. O modelează după bunul său plac, frământând-o, fărămiţând-o. O iubeşte, dar aşa-şi arată el iubirea. Ce altceva să facă cu plastilina? Dacă aceasta-i funcţia ei. Dacă-i a lui.

August Rush şi limbajul muzicii

Se poate spune că viaţa ar fi de neimaginat fără muzică. Pentru unii un fundal zgomotos care îi trezeşte în trafic, pentru alţii un mijloc de catharsis, iar pentru mulţi un stil de viaţă, muzica se regăseşte în toate momentele cruciale din viaţa omului, într-o formă sau alta (de la “cheful” tipic dat în cinstea unui nou-născut, la descântecele de nuntă sau la bocetele specifice ceremoniilor funerare). S-ar putea defini simplu ca un mijloc de a transmite sentimente/emoţii, sau, mai academic, precum „arta care exprimă sentimente, idei, stări psihice în imagini artistice sonore„.

 Această definiţie creează o legătură între muzică şi limbaj, exemplificată în manieră idealistă în filmul lui Kirsten Sheridan,  August Rush. Având în vedere importanţa imaginilor acustice în teoria limbajului (=cuvintele limbii), nu este surprinzătoare povestea orfanului Evan Taylor, geniu muzical abandonat (se presupune) de către părinţii săi la naştere. Evan, sau August Rush („numele de scenă”) susţine că îşi aude părinţii şi crede că indiferent de locul unde se află, în cazul în care cântă, părinţii săi îl vor asculta şi vor veni la el. Copilul fuge de la orfelinat, se pierde în New York unde este cooptat într-o reţea de cerşetorie infantilă condusă de un muzician numit Wizard, care îi conştientizează genialitatea şi doreşte să-i găsească un contract obscur pentru a profita pe termen lung de talentul său.

În urma unui raid în adăpostul unde se ascundeau toţi copiii cerşetori, Evan ajunge într-o biserică. Preotul îi intuieşte talentul şi îl recomandă precum cursant la prestigioasa Şcoală de muzică Juilliard, aceeaşi şcoală a cărei elevă eminentă fusese şi mama sa, o faimoasă violonistă.

Pe tot parcursul filmului, Evan continuă să creadă că muzica sa este auzită de părinţii săi pe care nu îi cunoaşte. După cum remarca Wilhelm von Humboldt, filosof al limbajului, că „există între sunet şi gândire un acord mutual evident. Asemănătoare fulgerului sau tunetului, aceasta din urmă concentrează într-un singur punct totalitatea energiei reprezentative, excluzând orice altă concurenţă; tot astfel, elementul sonor posedă un relief şi o unitate clar accentuate. La fel cum gândirea pune stăpânire pe fiinţa trăitoare până în străfundurile vieţii interioare, elementul sonor are privilegiul de a face să vibreze organizarea nervoasă în totalitatea ei„. Se poate spune că August Rush comunică într-un mod neinteligibil cu părinţii săi,  amândoi devotaţi în aceeaşi măsură muzicii în momentul în care s-au cunoscut: mama violonistă, Lyla Novacek (ulterior profesoară de muzică deoarece renunţă la apariţiile pe scenă în momentul în care tatăl ei îi spune că copilul i-a murit la naştere-îl dă spre adopţie fără ştirea ei, falsificându-i semnătura), iar tatăl chitarist şi cântăreţ vocal într-o trupă irlandeză de rock, Louis Connelly (de asemenea renunţă temporar la muzică pentru o carieră în afaceri, dezamăgit de faptul că nu a reuşit să păstreze legătura cu mama lui Evan). Astfel, pentru Evan, tot ceea ce şi-ar dori să le transmită părinţilor este transpus în muzică, ca un limbaj propriu triunghiului familial. Imaginea artistică sonoră preia funcţia imaginii acustice din limbaj, transmiţând mesajul (părinţii lui reîncep să cânte şi să caute: Lyla îl caută pe Evan deoarece a aflat de existenţa lui, iar Louis o caută pe Lyla).

Cei trei se regăsesc la un concert organizat de Şcoala de muzică Juilliard în Parcul Central din New York, unde Lyla cântă în deschiderea compozitorului August Rush. Ea pleacă după ce îşi susţine recitalul, dar muzica lui Evan o determină să se întoarcă să asculte. Louis vede afişul pentru concert, şi merge să o reîntâlnească pe Lyla. Cei doi se regăsesc printre audienţii spectacolului, lângă scenă apare asistentul social care o ajuta pe Lyla să îl caute pe Evan, iar filmul  se încheie pe acordurile simfoniei lui August Rush.

Mai mult decât atât, acelaşi Wilhelm von Humboldt susţinea faptul că: “Poetul nu e singurul care creează prin imaginaţie şi e dominat de ea. Peste tot unde acţionează geniul, tocmai această imaginaţie [productivă] e cea care îi înlesneşte şi dirijează dezvoltarea. Cazul în care prezenţa geniului devine necesară se manifestă cu fiecare ocazie în care resursele obişnuite nu mai sunt suficiente, în care nu mai e posibil să aplicăm în mod mecanic reguli cunoscute sau să facem o enumerare a mijloacelor disponibile pentru a-l alege pe cel mai bun; când orice ieşire pare închisă, geniul este cel care trebuie să făurească o cale până atunci necunoscută; iată de ce el a fost definit într-o manieră pe atât de corectă, pe cât de ingenioasă: talentul de a da regula prin fapt(ă).” Această ipoteză îl situează pe August Rush într-o categorie a geniilor nu doar datorită talentului muzical, ci şi datorită modului în care comunică cu natura, cu familia sa.

La începutul filmului este o scenă reprezentativă unde Evan se ascunde într-un lan de grău şi simte pulsaţiile lumii, muzica universală, precum adierea vântului care creează valuri în lanul de grâu. El are acces la limbajul universal, la prototipul ideal, la concept. Îi este atât de facil să transpună toate acestea în muzică, deoarece are capacitatea de a găsi un corespondent ideatic total. Contopirea sa cu muzica şi cu credinţa că îşi va regăsi părinţii prin intermediul ei acţionează ca un liant între sunetele muzicale şi acele sunete care alcătuiesc cuvintele. Evident, este nevoie de cunoscători pentru a percepe mesajul lui August Rush, de persoane care vorbesc acelaşi limbaj, adică manifestă aceeaşi dedicare muzicii şi aceeaşi dorinţă a regăsirii. Pentru toţi ceilalţi, muzica lui August este inovatoare şi atât. Genialitatea vine din tinereţea compozitorului şi din lipsa lui de cunoaştere academică a domeniului muzical sau a instrumentelor. În planul limbajului, această situaţie s-ar corela cu aceea a semnificatului care, precum conţinut mental, nu se suprapune de la o limbă la alta; în fapt, cuvintele unei limbi nu pot fi traduse în cuvinte ale altei limbi deoarece traducerea este designarea aceleiaşi situaţii cu mijloacele a două limbi diferite. Tot aşa ideea centrală a reîntregirii familiale regăsită în muzica lui August Rush nu se relevă celorlalţi ascultători deoarece ei nu deţin în vocabularul lor cognitiv aceeaşi experienţă neplăcută, astfel încât să poată corela sensibilitatea compozitorului cu lipsa părinţilor şi speranţa regăsirii lor.

În plus, cercetătorii universităţii “John Hopkins” au descoperit faptul că “improvizațiile muzicale activează regiuni ale creierului asociate vorbirii și interpretării structurii propozițiilor rostite, însă, în același timp, trec în stare inactivă zonele cerebrale cu rol în interpretarea înțelesului frazelor spuse”. Deci indiferent de caracterul idealist al filmului, există o legătură certă între muzică şi limbaj, cel puţin la nivel naturalist.

Prin urmare, producţia cinematografică August Rush  reliefează modul în care două dintre domeniile cele mai importante  pentru umanitate, limbajul şi arta (aici muzicală) se întrepătrund, îmbinându-se pentru reîntregirea familiei (comunităţii umane). Comunicarea nu mai este un simplu act al rostirii unui cuvânt, ci este o întreagă simfonie muzicală care îşi găseşte într-un final răspuns. Iar scopul nu este doar cel al transmiterii unui mesaj sau al designării unui obiect, ci transmiterea unor năzuinţe şi sentimente care prin cuvântul simplu nu ar fi rezonat la aceeaşi magnitudine.

 

Putin - magister ludi

            Se presupune că beletristica și politica nu au nimic în comun. Că fundamentul lor diferă, că rațiunea existenței lor este una totalmente distinctă.  Și totuși, paralele există. Beletristica ajută la dezvoltarea imaginației, a unui vocabular, a experienței personale prin raportarea subiectului la diverse situații regăsite într-o carte, în timp ce politica se remarcă precum știința/arta de a guverna un stat. Întrucât statul este format din indivizi, iar politica este mijlocul prin care într-o societate modernă se asigură dezvoltarea și bunăstarea tuturor cetățenilor,  politica are o contribuție vitală în dezvoltarea vieții umane.

O astfel de paralelă poate fi remarcată între un personaj literar și unul dintre cei mai importanți actori internaționali ai secolului al XXI-lea: Josef Knecht (personaj principal în romanul Jocul cu mărgele de sticlă al scriitorului de origine germană Hermann Hesse) și Vladimir Vladimirovici Putin (actual președinte al Rusiei -aflat la al III-lea mandat- și fost premier în timpul mandatului lui Dmitry Anatolyevich Medvedev). Asemenea lui Knecht, care printr-o muncă susținută și prin sprijinul acordat de către Maestrul Muzicii ajunge să-și îndeplinească menirea de Magister ludi (lat.= maestrul jocului), devenind astfel (neoficial) cel mai important personaj din Castalia, Putin și-a construit cariera politică pe baza propriilor cunoștințe și aptitudini. Personalitatea sa dominantă, spiritul de lider, ambiția și perseverența i-au făcut posibilă accederea la conducerea Kremlinului, în momentul renunțării la funcția de președinte al Federației Ruse a lui Boris Nikolayevich Yeltsin.

Totuși, în ciuda evidentelor similarități dintre cele două personaje -fără a ține cont de faptul că unul este atât de legat de realitate încât se remarcă precum unul dintre cei mai autoritari conducători de stat care afirmă că susține democrația ,în timp ce următorul există doar în planul irealității- Putin și Knecht reprezintă din punct politic cele două forțe vitale Yin și Yang, întunericul și lumina. Întrucât romanul lui Hermann Hesse nu este unul cu caracter politic, ci profund filosofic, iar Vladimir Putin nu este un personaj literar, ci un actor în relațiile internaționale a cărui sarcină constă în adoptarea unor decizii care afectează întregul sistem internațional, diferențierea dintre cele două caractere va fi efectuată pe baza interpretării acțiunilor lor în spațiile în care activează (Castalia, respectiv Rusia), pe fondul relațiilor cu „subalternii” (Designiori/Medvedev) și, în final, pe implicarea lor în sistem (Knecht renunță, Putin își menține poziția și puterea).

În acest fel, se va contura personalitatea lui Vladimir Putin, actualul președinte al Rusiei, într-un mod just, fără  prejudecăți de tip occidentalist  sau readuceri aminte de natură comunistă, pe baza comparației acțiunilor sale cu cele ale unui lider fictiv, care inspiră și aplică o abordare diferită în relațiile  interumane,  pentru ca în concluzie rolul său în sistemul relațiilor internaționale să fie clar determinat.

Castalia vs. Rusia

Considerate ca spații de desfășurare ale subiecților, Castalia și Rusia modernă se definesc antitetic. Spațiul castalian se remarcă prin spiritualitate, echilibru, armonie și perfecțiune. E un spațiu în care totul are un curs firesc, iar dacă acest curs este întrerupt în vreun fel, fundamentul Castaliei va contracara și va depăși criza. În vremea țarilor, Rusia semăna întrucâtva cu spațiul ideatic al Castaliei, însă după cum afirma Hermann Hesse, „(...)pe cât este de uşor să se încastreze, frumos şi ingenios, orice capitole ale trecutului în istoria universală, pe atât de incapabil este fiecare prezent să-şi realizeze propria-i ordine”. Actualmente Rusia este zguduită de creșterea atacurilor teroriste (printre care putând fi enumerat și cel al femeii kamikaze care a ucis 18 persoane la intrarea într-o stație de tren din Volvograd în decembrie 2013). Drepturile omului sunt frecvent încălcate (cazul Pussy Riot), Rusia fiind situată pe locul al III-lea în lume într-un top realizat de către fundația Reporteri Fără Granițe, întrecută doar de Irak și Columbia, care vizează siguranța jurnaliștilor (21 de jurnaliști au fost uciși în Rusia din 2000 până în 2013), iar sărăcia societății din timpul lui Yeltsin nu a fost totalmente eradicată, deși pe fondul exportului de gaze naturale și petrol economia Rusiei a înregistrat o creștere.

Astfel, diferența dintre caractere decurge și din diferența dintre spații. Datorită „perfecțiunii” Castaliei, și Josef Knecht este un personaj caracterizat de o anumită armonie, de liniște interioară și de seninătate. În schimb, Vladimir Putin este reprezentat ca tipicul rus neînfricat,  pasionat de aventură și de mișcare, plin de forță și vitalitate. Nu adesea Putin a fost surprins participând la meciuri de hochei pe gheață, aceste apariții reprezentând un plus în campania sa electorală. În fapt, prin participarea la asemenea evenimente, Putin și-a câștigat simpatia cetățenilor comuni, fără un statut social elevat, al căror singur entertainment este participarea ca spectator la competițiile sportive. Mai mult decât atât, Putin, în interviurile autobiografice acordate pe parcursul timpului, a evidențiat originea sa umilă, fără conexiuni politice, din părinți ai clasei muncitoare, fără pretenții totuși la un trai mai mult decât decent. Deci atitudinea sa autoritară este justificată prin însăși perioada lui de formare, în care, după cum mărturisea într-un interviu, a fost nevoit să se impună prin sport și prin forță psihică în fruntea grupului, deoarece mijloacele fizice nu mai erau suficiente ținând cont de modul diferit de dezvoltare al copiilor (concepție reliefată de Owen Matthews în romanul Copiii lui Stalin - "În termeni rusești, a fi realist înseamnă a te preda.").

Designori/Medvedev

La fel de important precum e spațiul în care s-a petrecut formarea lor, și în care ei îşi desfășoară activitatea pentru evoluția caracterelor se relevă și persoanele cu care Josef și Vladimir au interacționat pe același palier. Dacă Josef apăra Castalia și încerca să nu-și permită să fie convins de inutilitatea ei de către abilul lui prieten politician Designiori, Putin l-a promovat pe Medvedev în momentul în care datorită legislației rusești nu a mai fost elegibil pentru încă un mandat. Astfel Medvedev s-a remarcat ca un protejat al lui Putin, o extensie a acestuia (în timpul președenției lui Medvedev, Putin a ocupat postul de  prim ministru), care deși a avut o prestație bună, reușind să convingă Europa de Vest de intențiile democratice ale Rusiei (cancelarul Angela Merkel i-a anunțat și susținut a doua candidatură înainte ca Putin să anunțe  dacă va mai candida sau nu la alegerile din 2012, pe care le-a și câștigat), a fost rapid înlocuită de „stăpânul” de facto al politicii rusești.

În acest mod, Putin și-a demonstrat forța și abilitatea de a-și alege colaboratorii astfel încât puterea să fie concentrată tot în propriile mâini. Indiferent la scandalurile internaționale iscate pe diverse teme precum respectarea drepturilor omului; religia – Pussy Riot; homosexualitatea (Legea anti-gay adoptată în iunie 2013 , care interzice cuplurilor gay să adopte un copil ş.a.m.d.), care i-au alterat imaginea pe plan internațional (alături de scandalul cu NATO legat de scutul antirachetă instalat la Deveselu, sau de cel cu Moldova și Ucraina, amenințate de Rusia cu încetarea acordurilor comerciale –în Moldova, problema vinului, iar în Ucraina, cea a energiei- în cazul în care ar semna un tratat cu Uniunea Europeana), Putin și-a consolidat poziția prin sprijinul oligarhiei ce a prosperat în perioada putinismului și prin constanta sa bătălie de a convinge poporul rus de naționalismul său și de faptul că reîncearcă să creeze o Rusie asemenea celei din secolul al XIX-lea, capabilă să influențeze decisiv balanța de putere din Europa.

Renunțare sau luptă

Dacă în romanul lui Hesse, Josef renunță la funcția de Magister ludi pentru a cunoaște viața în afara Castaliei, Putin nu pare decis să renunțe la filonul puterii. Din contră, deși populația tânără este într-o mare măsură împotriva putinismului, acest fapt reflectându-se în tensiunile apărute în cadrul tinerei societăți a Rusiei (momentan reținute, dar suficient de prezente încât să-l determine pe președinte să modifice legislația și să îngrădească orice acțiune a ONG-urilor), Putin are sprijinul oligarhilor, iar noile politici economice îi forțează până și pe aceștia să investească doar în Rusia. Diverși analiști politici occidentali considerau regimul său ca fiind similar cu cel al lui Bashar al-Assad înaintea de intervenția lui Putin în problema dintre Siria și ONU definită de armele chimice, iar faptul că a intervenit ca mediator între SUA și Siria deși i-a îmbunătățit imaginea pe planul implicării în conflictele internaționale, tot nu a fost suficient pentru a șterge „petele” cauzate de conflictul cu Moldova și cu Ucraina. Astfel, pe plan intern, se preconizează intrarea lui Putin pe o pantă descendentă, în timp ce pe plan extern, Rusia lui Putin, datorită avantajului său economic (resursele de petrol și gaze naturale)  tinde spre o dominație a întregului spațiu Eurasian.     

Irealismul acestei abordări a lui Putin este reflectat de „revolta clienților” europeni, care încearcă imposibilul pentru a se elibera de dependența de gazul rusesc. Atât România, cât și Moldova și Ucraina se află într-un proces de căutare a unui nou mod de a-și procura necesarul energetic (proiectele de exploatare a gazelor de șist). Însă  unele inițiative nu sunt privite ca fiind favorabile de către populația țărilor în cauză, motiv pentru care nu este certă relizarea lor. Totuși, în viitor, în cazul României cel puțin, problema gazului va fi soluționată prin reluarea și finalizarea proiectului Nabucco. În shimb, Moldova își va reduce doar din dependența energetică față de Moscova, în cazul Ucrainei neexistând încă o soluție viabilă pentru ruperea completă de „robinetele” Kremlinului.

Este evident aici faptul că o astfel de situație nu ar conveni intereselor strategice ale lui Putin, motiv pentru care acesta se străduiește să întrețină relații cordiale și de bună cooperare cu Angela Merkel, cancelarul Germaniei –stat total dependent din punct de vedere energetic de Rusia. Cu acest „aliat” atât de important din perspectiva relațiilor internaționale la nivel european, Putin își permite să amenințe statele care doresc să adere la Uniunea Europeană sau care sunt deja membre cu „tăierea rației de gaz”. Având Germania de partea sa, Putin are un avantaj geopolitic major față de restul lumii Occidentale. Totuși, nici această situație actualmente favorabilă Moscovei nu este una sută la sută certă deoarece Germania și-a extins politica internatională inclusiv în zona de Nord a Africii (Nigeria, Egipt), de unde dorește de fapt realizarea unui parteneriat care să-i asigure o parte din necesarul energetic, pentru a contrabalansa influența Rusiei.

Putin ca Magister ludi în relațiile internationale

Owen Matthews, în cartea sa intitulată Copiii lui Stalin, în care prezintă Rusia comunistă, enunța următoarele: Când oamenii devin cărămizile din care se clădește istoria, indivizii inteligenți pot abdica de la responsabilitățile morale. La fel s-a întâmplat și în cazul lui Putin. Inițial, după preluarea funcției de președinte al Federației Ruse de la  Yeltsin, Putin a încercat să mențină Rusia spre linia democratică, însă în același timp să o și modernizeze. Din păcate, datorită sistemului politic și lipsei unei culturi democratice, a unei conștiințe civice, a unei forțe populare care să pună presiune pe oligarhia îmbătrânită și a unui fond economic capabil să suporte toate aceste schimbări (de remarcat că în doar trei ani, Putin a redus rata sărăciei cu aproximativ 10%), menținerea pe calea democrației s-a dovedit a fi imposibilă. Deși cu un discurs pro-vestic inițial, treptat, pe parcursul evoluției sale în cadrul relațiilor internaționale, Putin a atins nivelul reținerii de la a-și declara fățiș orientarea. Relațiile sale cu NATO și cu UE marchează de fapt o reținere, un anumit tip de izolaționism menit să reînvie Rusia ca putere pe plan european sau chiar mondial. Insuficientul statut de membru BRICS nu este neapărat obiectivul lui Putin. Ca un adevărat maestru al jocului (nu cu mărgelele de sticlă ce concentrau întreaga înțelepciune a lumii, precum Knecht) cu politica, un Machiavelli rus, puternic, naționalist și în strânsă legătură cu Biserica, deci cu spiritualitatea, Putin se remarcă precum un nebun pe harta de șah a lumii, în care reușita este direct proporțională cu „pătrățelele” acoperite dintr-o singură mișcare. Iar un nebun are o mare libertate de mișcare și poate „lua” regina, dacă ceilalți jucători nu reușesc să fie prevăzători și să îi anticipeze fiecare mișcare.

Ca o notă personală, evoluția lui Putin ca actor pe scena relațiilor internaționale pare foarte asemănătoare cu cea a lui Mussolini, discursul lui naționalist, apropierea față de Biserica Ortodoxă Rusă (în acest caz), tendințele sale de a readuce Rusia la măreția ei din trecut sună similar regimului fascist din Italia interbelică. Totuși, Mussolini nu este singura personalitate de la care Putin a împrumutat trăsături, o parte din teroarea instituită de Stalin fiind regăsită și în actualul regim de la Kremlin, deși mult mai atenuat (în conformitate de fapt cu evoluția societății moscovite și cu accentul contemporaneității pe respectarea drepturilor omului).

---