Am deschis cartea din pură plictiseală, aleatoriu, conştientă fiind că în maxim 2 ore ajung la bibliotecă şi o să o înapoiez fără să-i fi simţiţ măcar mirosul sau să-i fi citit descrierea din spate. Printre primele fraze citite s-a strecurat însă ceva, un iz de amintire, care m-a readus la prima zi în care, curioasă, am dat praful de pe cărţile groase ale tatălui meu, şi am descoperit o copertă albastră cu chipul unui african. Din nou curiozitatea mi-a dat ghes şi am deschis-o, i-am răsfoit paginile tocite care m-au fermecat şi mi-am petrecut următoarea săptămână citind povestea lui Kunta Kinte şi a descendenţilor săi din trilogia lui Alex Haley, Rădăcini.
Astăzi citesc Un veac de singurătate şi am din nou acelaşi sentiment de simpatie pentru familia ciudată a cărei viaţă este descrisă în rânduri. Nu pot să nu zâmbesc gândindu-mă la Jose Arcadio Buendia, la pasiunea sa pentru inovaţii, supranatural, cunoaştere, care i-a deviat mereu cursul vieţii. Personaje aproape fantastice, ţiganii (aproape deoarece până acum în acest roman, din punctul meu de vedere, realitatea apare doar ca o supoziţie a cititorului-menţionez că încă mai am câteva pagini până să ajung la 100) apar ca fiind înzestraţi cu tot ceea ce locuitorii din Macondo nu posedă: spirit inovator, nestatornicie, mister etc., decât prin intermediul lui Jose Arcadio Buendia. Mă facinează numele său efectiv: Jose-tipic; Arcadio-Arcadia; Buendia-să fim serioşi, cine nu ştie oare traducerea aceasta? Ştiu că suprainterpretez efectiv, dar până acum Jose Arcadio Buendia este exact cum se intitulează: un om mediocru care a întemeiat Macondo, iar prin spiritul său întreprinzător l-a transformat într-o Arcadia la scară mai mică, în care viaţa este paşnică (Buendia) moartea negăsindu-şi încă locul.
Plec deoarece tentaţia mă cheamă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu