Frații Karamazov - Dostoievski

   Sunt dureri care nu cer alinare, care se hrănesc din însuși zbuciumul lor. Iar bocetele, de fapt, nu exprimă decât nevoia de a zgândări mereu rana.

  Absurditatea este simplă și concisă, în timp ce inteligența recurge la tot felul de subterfugii și ascunzișuri. Inteligența este vicleană, iar absurditatea - sinceră și naivă.

   Universul se sprijină pe absurdități, și fără ele mă întreb dacă s-ar mai putea întâmpla ceva pe fața pământului.

   Europa îl are pe Hamlet, noi nu avem decât Karamazovi.

    Există suflete mici, care în meschinăria lor, acuză o lume întreagă.

   Mi-aș dori să fac o recenzie pentru această carte, însă nu-mi permit să o reduc la câteva rânduri. E mult prea mult pentru a o jigni într-un asemenea mod. Condiția ei de carte "muncită" îmi transmite acum un singur sentiment, zădărnicie...
De ce să crezi? În ce să crezi? Cum să mai crezi? Când principiile umane sunt din ce în ce mai volatile? Mai există oare vreun Aleoșa? Puțin probabil... omenirea actuală e un Ivan, NU, mai puțin decât Ivan... El măcar avea sentimentul, iubirea, conștiința. Noi le mai avem?