vineri, iunie 28

Mircea Cărtărescu - Pompei

mă plimb printre ruinele tale, femeie.
firește, cerul este albastru, ca lîngă mediteranã,
dar cum este posibilã atîta distrugere?
aleile șerpuiesc pavate cu pietre albe printre statuile decapitate și
zidurile rãmase-n picioare,
pinii rãsar de unde nu te aștepți, vizibili prin cîte o fereastrã, o boltã
o curte interioarã cu un ciot de havuz.
sînt fresce, chipuri de animale desenate cu ce dermatograf pe
tencuiala slinoasã?
menadele sînt roșu-cãrãmizii -cu ce ruj au fost mîzgãlite?
ce amintire, din ce oraș, din ce seară, le umflã sînii rotunzi?
norii trec pe deasupra ca niște furouri mototolite
furtunile trec sfichiuind bucãțile de cornișă
ca niște cearceafuri ude de transpirație.
firește, au mai rãmas schițe vagi de tricliniu,
graminee foșnind lîngă pulpa satirului-
dar unde este ruina unei guri rîzînd cu necaz și dispreț,
unde sînt vestigiile ochelarilor de soare, brichetei pall mall, unde
sînt termele
de faianță și fard ale snobismului tău?

sînt vitrine apoi, cu oameni pietrificați, cu cîini surprinși de
catastrofă încolãciti
dormind sau abia fãcînd ochi
cu strãzi pe unde umblam bîrfind, spunînd bancuri, punîndu-ne piedicã
uitîndu-ne prin garduri la mașinile garate prin curți,
la pensionarii pictînd cu terebentină și duco tablouri de gang,
totul, totul rãmas ca atunci: rochii pietrificate
gesturi de șist în vitrine.
pe-acolo mai trec doar ca turist, agasat de localnici
asaltat de ghizi și hamali, cu nasu-n prospecte-
gãsesc uneori cîte o fibulã coclitã-n pãmînt
încolăcitã de rîme și urechelnițe.
rãtãcesc sub soarele orbitor printre coloanele astea nenorocite,
printre dãrãpãnãturile astea,
printre buzele tale, nãrile tale, unghiile tale, mofturile,
timiditatea ta...

Deși data trecută am postat Steluțe în genele ei, poezia mea favorită (din toate câte le-am citit scrise de Cărtărescu) rămâne Pompei. Cărtărescu nu mi se pare genial ca poet, nici plin de farmec (cum l-aș descrie ca prozator), pare efeminat și majoritatea poeziilor pe care le-am citit din Dublu CD mi s-au părut slabe. Arareori câte un vers mai răsărit, câte o strofă care să-mi "inspire" ceva. Și acum sincer nu aș vrea să-l discreditez pe domnul Cărtărescu. Dintre prozatorii români, se numără clar în top 5 preferați ai mei, însă ca poet (hmmm...) mai trebuie să mai mănânce niște mămăligă-zise una care până acum câteva luni căsca de zori atunci când vedea urmă de versuri.