duminică, martie 6

Primul meu discurs

Afarã era trist, iar eu numai la voluntariat nu mã gândeam. Pe coridorul şcolii toatã lumea se îmbulzea spre sala 27, încercând sã prindã un loc în spatele clasei. Urma sã avem istorie, iar noi, ca de obicei, eram mai mult adormiţi decât treji. Mai aveam doua ore şi trebuia sã mã prezint în sala 32 împreunã cu câteva colege, "publicul" meu, sã-mi ţin discursul, dar eu eram cu gândul oriunde doar la ceea ce urma sã spun nu. Ştiam cã suntem cinci concurenţi, unul singur va merge mai departe, tema era voluntariatul, iar rezultatele urmau a fi afişate lunea urmãtoare, la prima orã, pe afişierul şcolii. Am supravieţuit orei de istorie, a trecut şi ora de TIC şi am intrat în clasã însoţitã de Adela, Maria şi Mãdãlina, care urma sã aibã un rol foarte important în prezentarea mea. De fapt, întregul meu discurs se baza pe experienţa ei (ajutasem oameni şi pânã atunci însã nu eram membru al unei fundaţii, la fel ca Mãdã). Eram penultima care prezenta şi deabea aşteptam sã se termine, sã scap de griji. Nu pot sã spun cã îmi doream sã trec mai departe, eram conştientã cã nu eram cea mai bunã şi cã restul concurenţilor erau de zece ori mai bine pregãtiţi decât mine, însã ii promisesem doamnei profesoare cã voi participa şi eu nu obişnuiesc sã îmi calc promisiunile, indiferent de greutatea situaţiei în care sunt pusã.
Abia dupã prezentarea primei concurente, Teodora, am aflat cã, de fapt, citatul propus ca temã a concursului îi aparţinea lui Mohandas Gandhi. A urmat discursul Siminei. Noi nu aveam voie sã ne citim discursul, ea îl citise, iar eu îmi învãţasem doar introducerea şi încheierea, mizând pe faptul cã sunt o fire foarte comunicativã şi pot improviza în orice situaţie însã, înspre marea mea uimire, Simina avea aproximativ aceeaşi introducere pe care mi-o învãţasem şi eu. Nu puteam sã îmi mai folosesc introducerea pregatitã, aş fi repetat ceea ce a spus ea deja, ar fi fost penibil. Tot ce mi-a trecut prin minte în acel moment a fost : “Bravo Oana, trebuia sã te trezeşti vorbind… nu era mai bine dacã tãceai şi vorbeai doar atunci când erai întrebatã?“. Surprinzãtor, în loc sã mã îngrozesc, aşa cum ar fi fost normal, am început sã râd şi sã glumesc cu Mãdã, ştiind cã mai rau de atât nu se putea în momentul acela.
A urmat Mihai, el a fost natural, a avut un discurs structurat, foarte la obiect şi un limbaj simplist şi concludent. În ochii mei, el era deja câştigãtor, fusese prea bun pentru a mai putea fi detronat, lupta se sfârşise. Dupã Mihai am urmat eu (cea mai mare grijã a mea era sã nu îmi tremure vocea de la emoţii, era prima data când vorbeam în faţa unei mulţimi de necunoscuţi). Am încercat sã mã încurajez singurã, convingându-mã cã nu conteazã ce spun, nu e relevant nici pentru mine, nici pentru juriu şi nici pentru public, aşa cã nu conta dacã greşeam, oricum nu aveam nimic de pierdut. Primele mele cuvinte cred cã au fost : “Bunã tuturor, numele meu este…”, nu sunt foarte sigurã, deoarece pur şi simplu am început sã vorbesc şi m-am pierdut în cuvinte. Nu ştiu ce am spus, nu aş putea sã reproduc nici mãcar douã propoziţii din tot discursul meu de patru minute. Eram de parcã mi se spãlase creierul, am tot vorbit şi am vorbit pânã când cineva din public mi-a fãcut semn cã trecuserã deja trei minute. Atunci am improvizat o încheiere, la fel cum imi improvizasem tot discursul de pânã atunci şi m-am aşezat lângã Mãdãlina. Am aşteptat ultima prezentare, fetele m-au felicitat şi au plecat şi am ramas doar eu. Eram atât de fericitã încât nu-mi pãsa cã nu mai cunoşteam decât trei persoane în toatã sala, se sfârşise, eram liniştitã. Toatã lumea vorbea şi era gãlagie, iar la un moment dat una dintre profesoarele din juriu a ieşit din clasã. Dupã ce a revenit, ultimul concurent şi-a ţinut discursul, iar la sfârşit juriul ne-a anunţat cã doi elevi vor merge la faza judeţeanã, nu unul.
Lunea urmãtoare nici nu mi-a trecut prin gând sã merg sã mã uit pe afişier, pentru mine era clar, Mihai şi Teodora erau câştigãtorii, nu mã interesa sã aflu dacã am ieşit pe locul trei sau pe patru, ultimul loc ieşind din discuţie, nu fusesem chiar atât de rea. Astfel, marti dimineaţa, având a doua ora Lb. Englezã, am întrebat-o pe doamna profesoarã dacã au trecut Mihai şi Teodora. Rãspunsul ei a fost : “Cum adicã Mihai şi Teodora? Tu nu te-ai uitat pe afişier? Nu Teodora a trecut, ci tu!” . Pentru moment i-am spus cã nu poate fi adevãrat, cã sunã ciudat, cã Teodora a fost cea care a mizat pe sentimente, discursul meu nu fusese nici pe jumãtate la fel de emotiv ca al ei, era imposibil sã trec mai departe. Dupã aproximativ zece minute în care eu încercam sã o conving pe doamna profesoarã cã era practic imposibil sã trec mai departe, colegii m-au felicitat şi, cu toate cã încã mi se pare ireal, într-un final am acceptat şi eu cã sunt o norocoasã.

(la cererea Domnului Diriginte si sa nu uit: Multumesc Violeta!)