sâmbătă, iunie 2

Craii de Curtea-Veche - Mateiu I. Caragiale

"-Crailor, ne mai strigă totuşi. Crai de Curtea-Veche. Vorbise prin ea oare altcineva, de altădată - cine ştie? Dar ca această zicere uitată, demult scoasă din întrebuinţare, nimic pe lume nu cred să-i fi putut face lui Pantazi atâta plăcere."

"Sunt fiinţe cari prin câte ceva, uneori fără a şti ce anume, deşteaptă în noi o vie curiozitate, aţâţându-ne închipuirea să făurească asupra-le mici romane."

"Nu-mi închipui să se afle mulţi oameni pe cari viaţa şi vârsta să-i fi schimbat atât de puţin cât pe mine. Pînă la moarte voi rămâne acelaşi: un visător nepocăit, pururi atras de ce e îndepărtat şi tainic."

"Nici astăzi, după 30 de ani, dragostea mea pentru dânsa nu s-a stins, depărtarea şi timpul au făcut-o însă mistică: nu pe Wanda însăşi o mai iubesc, nu făptura ei care, dacă mai e pe lume, e schimbată, ofilită, îmbătrânită, ci amintirea, nespus de duioasă şi de dulce."

"Profundum est cor super omnia - et homo est - et quis cognoscet eum? Jer. XVII.3 tr. : Adânc este sufletul mai presus de orice - tot aşa şi omul - cine-l poate cunoaşte?"

"Pentru mine alternativa era deci simplă: trebuia să am ori energia de a sta pe poziţie ferm până la fine - şi înşelându-mă singur, să consimt astfel ca falimentul moral al vieţii mele să fie şi fraudulos - ori eleganţa de a-mi suna retragerea. Eleganţa aceasta am avut-o."

"Oasele, eu le las, rodul creierului meu însă, cugetarea, nu!"