Am pornit. Atipic orei 7˚˚din orice dimineață, atmosfera din autocar e mai colorată decât cea a unui concert rock. Voci peste voci, boboci și “seniori”-sau mai bine punctat, „senioare”- profesori, și ceva ce s-ar dori a fi muzică, răzbat până spre ultimele locuri, unde stau eu. Domnul profesor Bena face prezența și o colegă mă înghiontește să răspund. Strig „aici” de trei ori la rând. În final, zâmbind, domnul profesor trece mai departe, iar eu acopăr sunetul de fundal cu acorduri de Hurts, Coldplay, Incubus și Anberlin. Totuși, indicațiile domnului profesor, în legătură cu relieful și cu obiectivele atât de importante din punct de vedere istoric pe lângă care trecem, transcend decibelii player-ului meu (păcat că legătura dintre ele și imaginea de pe retină nu se concretizează datorită caracteristicilor de mediu mai ales-gălăgie îmbinată cu somnolență și viteză îngemănată cu senzația de foame).
Îmi preiau funcția de fotograf și încep „munca”, una plăcută de altfel, însă în autobuz totul se reduce la câteva cadre. Staționăm puțin mai sus de Cascada Bâlea, ne aerisim, admirăm peisajul și ne apucăm serios de pozat. Fiecare încearcă să surprindă peisajul, să-i fure sufletul, după cum insinua Michel Tournier (autorul romanului Picătura de aur). Unii găsesc interesantă petrografia, dar renunță și la ea pentru o poză cu numeroasele fețe îmbujorate de aerul proaspăt.
Pornim din nou la drum și ajungem după numeroase urcușuri la Bâlea Lac, unde domnul profesor Bena ne povestește despre modul de formare al lacului (în circ glaciar) și despre caracteristicile sale (altitudine, adâncime, dimensiuni). Tot domnul profesor ne mai împărtășește și anumite curiozități legate de cabanele care antropizează peisajul și despre personalitățile române care le-au deținut. După încheierea în aplauze a „discursului”, aparatele foto își reclamă supremația. Febra pozelor reîncepe, iar după ce fiecare este mulțumit, ne îndreptăm spre piață pentru suveniruri/cadouri. Se pare că marea majoritate colecționează magneți de frigider, iar următoarele discuții din timpul traversării Transfăgărășanului vor fi despre aceste mici suveniruri (cel puțin între mine, celelalte colege și domnul Neluțu, coordonatorul excursiei).
Următoarea oprire este la Barajul Vidradu. Din nou, domnul profesor Bena ne explică importanța cunoașterii acestor locuri de referință pentru cultura noastră în raport cu propria țară. Astfel aflăm că lacul de acumulare Vidraru este al doilea baraj ca mărime pe râurile interioare din țară (aici, râul Argeș).
Bucuroși de permisie, plecăm într-un final spre tarabele cu porumb fiert, pentru ca apoi să revenim la glume, poze și diverse observații. Grupa „senioarelor” ajunge ultima la autocar, micile discuții guvernând apoi până la Curtea de Argeș. Aici am vizitat mănăstirea, care mie mi s-a părut a fi una luminoasă, binecuvântată parcă și încărcată cu vitalitate (aceasta poate și datorită mireselor care se perindau prin împrejurimile bisericii), ceea ce m-a surprins într-un mod plăcut. Înainte de a pleca, am vizitat și Fântâna lui Manole, care ne-a reamintit sacrificiul făcut pentru ctitorirea mănăstirii (în accepția legendei).
După un drum lung, următoarea oprire a fost la Mausoleul eroilor de la Mateiaș (Câmpulung Muscel), unde am asistat la o demonstrație ce încerca redarea atmosferei de pe câmpul de luptă din primul război mondial (pentru pasionații de istorie –asemenea mie- a fost foarte interesant, mai mult decât captivant). Apoi a urmat cazarea în apropierea castelului Bran, pe care l-am vizitat în următoarea dimineață, cu forțele redobândite după o noapte mai mult sau mai puțin dormită. Tipic pentru noi, totul a început cu o mică prelegere a domnului profesor Bena, care ne-a sporit curiozitatea în legătură cu istoria acestui castel.
Trecuse mai mult de o oră de când cutreieram camerele castelului când am conștientizat că era timpul să mă întorc la autocar; în câteva minute urma să plecăm spre Brașov.
Ajunși acolo, majoritatea ne-am dorit să vizităm Biserica Neagră, dar vizitele nu erau permise în acel moment. Astfel, am fost nevoiți să revenim mai târziu. Totuși fiecare a profitat de ocazie descoperind orașul la pas împreună cu propriul grupul de colegi.
Revenită la biserică în întârziere-din nou-am intrat împreună cu colegele în locașul sfânt. La început, m-a uimit senzația de impersonalitate transmisă de arhitectură, dar apoi curiozitatea mi-a fost atrasă de frumusețea covoarelor ce împodobesc interiorul (biserica deține cea mai mare colecție de covoare orientale din întreaga Europă). Vizita Brașovului s-a încheiat odată cu regăsirea unor „rătăciți”, autocarul pornind zorit spre Sighișoara, ultimul obiectiv înaintea întoarcerii acasă.
La Sighișoara m-am delectat cu o înghețată acompaniindu-mi colega de bancă în cercetarea pedestră a vechii cetăți. Turnul cu ceas, Biserica Cetății, Turnul Croitorilor și Turnul Cizmarilor au fost printre cele mai memorabile monumente surprinse în plimbarea întregului grup. Apoi a urmat masa și revenirea la autocar.
Drumul spre Cluj nu a mai avut aceeași animozitate, oboseala fiind evidentă, însă muzica, glumele și sfaturile profesorilor nu au lipsit nici măcar în scurtele popasuri făcute pentru destindere.
Iar acum, cînd toate acestea au fost spuse, parcă aș da orologiul lumii înapoi, să mai fie odată sfârșit de septembrie, să o luăm de la început..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu