luni, mai 27

H. Murakami - Iubita mea, Sputnik



"Cineva spunea odată că dacă există un lucru care poate fi explicat într-o singură carte, atunci nu merită explicat."

"Tot gândindu-mă așa, m-am simțit cuprins de tristețe, ca o insectă lipsită de importanță agățată de un zid înalt într-o seară cu vânt puternic, fără scopuri, fără planuri, fără credință."

 "Atunci am înțeles: noi două eram niște minunați tovarăși de călătorie, dar, în ultimă instanță, nu eram decât două bucăți de metal mergând fiecare, în singurătate, pe orbita ei. De departe, eram frumoase ca niște stele căzătoare; în realitate însă, eram fiecare ferecate în propriile noastre închisori. Când s-a întâmplat ca cei doi sateliți să-și intersecteze orbitele, ne-am întâlnit și poate chiar ne-am deschis inimile una alteia, dar asta n-a durat decât o clipă. În clipa următoare ne-am trezit iar într-o singurătate totală și așa vom rămâne până ne vom stinge cu desăvârșire."

"Flacăra vieții se stinsese. Viața mea adevărată zăcea undeva, adormită, și un necunoscut o culesese  și o vârâse într-un sac, iar acum era gata să o ia la fugă și să se facă nevăzut. "

 M-am convins. Nu sunt un fan al lui Murakami. Nu știu nici eu din ce motiv proza lui nu mă prinde. Cred că din cauza personajelor sale masculine... sunt prea slabe, prea efeminate. Nici în profunzime nu excelează, deși e clar că încearcă. Inițial am crezut că eram într-o pasă proastă atunci când am citit Pădurea norvegiană  și de aceea nu mi-a plăcut. Acum am descoperit același iz de narațiune lugubră, deși umorul lui ar trebui să însenineze opera. Poate mă raportez într-o prea mare măsură la opera și stilul lui Kobo Abe atunci când citesc ceva de Murakami. Și  comparația mă dezamăgește. Nu știu cum să descriu veridic senzația pe care o am când lecturez romanele lui Murakami. E similară momentului când obosit, după o zi agitată, plină de zgomot și de stres, tot ce-ți dorești e senzația de alinare emanată de picurii de apă caldă de la duș - așa, ca o ploaie de vară-... și intri în baie, te sprijini de cabină, închizi ochii și deja simți cum însuși gândul la ce urmează te reconfortează, când brusc țâșnește apa rece și îți distruge toate așteptările. Da. Asta este senzația pe care o am atunci când citesc ceva de Murakami....