Şoareci şi oameni - John Steinbeck

"Un bărbat înalt sta în prag. Ţinea la subsuoară o pălărie de pâslă turtită, în timp ce îşi pieptăna lins înapoi părul jilav, negru şi lung. Ca şi ceilalţi, purta pantaloni albaştri de doc şi o jachetă scurtă de bumbac. Când termină să-şi pieptene părul, se îndreptă spre interiorul odăii, mişcându-se cu maiestatea la care nu ajung decât domnitorii şi cei care-au atins desăvârşirea în vreun meşteşug. Era cărăuşul fruntaş, prinţul fermei, în stare să mâne zece, şaisprezece şi chiar douăzeci de catâri, legaţi de un singur lanţ de cei din cap. Era în stare să ucidă din vârful biciului o muscă pe crupa rotaşului, fără a atinge animalul. Avea în felul lui de a fi o gravitate şi un calm atât de profund, încât orice discuţie înceta când deschidea el gura. Autoritatea lui era atât de mare, încât opinia sa era lege, în orice domeniu, fie că era vorba de politică ori de dragoste. Acesta era Slim, cărăuşul fruntaş. Faţa lui ascuţită ca baltagul era fără de vârstă. Putea să fi avut şi treizeci şi cinci, şi cincizeci de ani. Urechile sale auzeau mai mult decât i se spunea şi vorbirea lui domoală avea subţirimi, nu de gândire, ci de înţelegere dincolo de gândire. Mâinile lui, mari şi subţiri, aveau în mişcări delicateţea gesturilor unui dansator de templu."

"Geaba citeşti cărţi. Omu' are nevoie de alţii lângă el."

"Orişicare vrea un petec de pământ al lui, nu mult, nu cine ştie ce, da' să aibă şi el ceva al lui. Un loc un' să poa' să trăiască şi de unde să nu-l poată da nimeni afară."

"-Gogoşi! spuse. Am văz't io destui d-alde voi. S-aveţi voi doi biştari, păi aţi fi colo la oraş, şi v-aţi lua două rânduri de rachiu şi-aţi suge fundu' paharului. Vă ştiu io."

După câte se pare, mai nou am ceva cu portretele... dacă vara trecută mi s-a pus pata pe un portret feminin, de data asta m-am îndrăgostit de portretul lui Slim. Interesant cum reuşeşte Steinbeck să-i ofere aerul acesta aristocratic unui cărăuş. Oricum, e un personaj cu greutate, foarte bine conturat. Nu ştiu dacă George şi Lennie au  aceeaşi distincţie de mediu pe care o are Slim. De fapt, mi se pare că sunt încorsetaţi în condiţia lor de muncitori. De aceea nici nu li se realizează visul agrarian. Ambii sunt prea închistaţi în propria lor condiţie subumană. Lennie aduce puţin cu personajul lui Voltaire din Candid. Naivitatea lui seamănă cu cea a lui Charlie (Flori pentru Algernon), George fiind pentru el ce era domnişoara Kinnian pentru Charlie (înainte de operaţie şi de apariţia dimensiunii sexuale) . Per total mi-a plăcut mult alegoria lui Steinbeck... într-adevăr, lumea asta e dominată de şoareci, sunt prea puţini oameni...

Rossandra - Dimitrie Bolintineanu

".................................................
>> - Nu mai voi, o, drăguliţă,
Vinul de Cotnar,
Ci mă-mbată din guriţă
Cu ceresc nectar!<<
 Faţa ei rumeneşte
Ca o roză-n flori
Şi cu mâna învăleşte
Aste vii colori.
Pe cosiţa-i văluroasă
Negri fluturaşi
Cu-aripioară neguroasă
Tremur drăgălaşi.
Sânul ei îl învăleşte
Valuri dulci de crin
Când suspinul înfloreşte
Rotunzioru-i sân.
Două flăcări luminate
Ochii-i poleiesc.
Astfel negri diamante
La soare lucesc.
Cine-o vede, se răpeşte
De mândreţea sa,
Din suflarea ei doreşte
A se îmbăta.
Dănţuieşte răpitoare
Graţiile-o-nsoţesc
Cum p-o rază din drag soare
Fluturi ocolesc.
Şi  în danţul ce-o îmbată
Saltă graţios
Ca o stea lin legănată
Pe un râu fugos.
Apoi cade leşinată
Pe un moale pat
Unde Ştefan o dezbată
Cu un sărutat.
......................."

Am găsit pasajul acesta vara trecută. Nu ştiu ce m-a apucat să citesc Bolintineanu. Nu ştiu ce m-a apucat să citesc poezie. În fine... ideea este că m-am îndrăgostit de farmecul pe care-l utilizează pentru a o descrie pe Rossandra. Limbajul, comparaţiile, imaginile, totul emană seducţie şi naturaleţe în egală măsură. Mi se pare incredibil să găsesc aşa ceva într-o carte despre legende istorice. Mai nou, totul e posibil...