duminică, aprilie 27

Am un blog personal, dar nu postez depre mine

Am început să scriu pe blog din nevoia de a consemna diferite idei sau evenimente care mi se păreau importante pentru propria-mi dezvoltare personală. Aveam 14 ani și simțeam nevoia să păstrez undeva ceea ce credeam că e important pentru mine. Și cum se spune că o dată "urcat" ceva, nu se mai șterge în adevăratul sens al cuvântului niciodată, mereu rămâne undeva, doar să știi cum să-l cauți, mi-am făcut blog. Însă pe parcursul timpului blogul meu a început să fie tot mai mult o listă a lecturilor mele -un fel de reminder: ai citit cartea asta! Astfel, deși pe parcursul liceului am fost îndrumată să mă exprim liber, datorită divergențelor dintre personalitatea mea și cea a prietenului meu, m-am transformat într-o persoană introvertită, care evita situațiile în care ar fi fost în centrul atenției.
M-am concentrat pe pasiunile mele (literatura și istoria) și am încercat să nu ies din tipar. Să nu ies în evidență, să-mi ”văd de treaba mea” și să fiu ceea ce aștepta prietenul meu de la mine. Mi-aș dori să spun că asta nu a durat mult, însă pe toată durata liceului am încercat să socializez doar cu un anumit cerc de colege sau cu persoane pe care prietenul meu nu le cunoștea, astfel încât el să nu fie dezamăgit de faptul că nu pot să fiu exact așa cum își dorește.
Până când am decis că e timpul să ies la lumină. Asta se întâmpla anul trecut, după ce am cunoscut un alt băiat care mi-a inoculat ideea că relația pe care o aveam era una nocivă și că într-o relație normală ar trebui să fiu apreciată pentru ceea ce sunt.
Bineînțeles că încăpățânată cum sunt nu i-am dat dreptate și în încercarea de a-i dovedi că se înșală, am făcut tot posibilul să-mi păstrez relația. Problema e că pe parcurs mi-am dat seama că are dreptate. Și la câteva săptămâni după ce mi-am început studenția, am pus capăt respectivei relații. De atunci au trecut aproape 6 luni.
În aceste șase luni m-am regăsit, mi-am dat seama că nu-mi place facultatea pe care mi-am ales-o, mi-am găsit un job și cel mai important, I've found myself a new boyfriend. Pam-pam! De ce e asta cel mai important? Pentru că dacă nu era el, probabil nici nu exista postarea  aceasta. Am încercat atâția ani să mă ascund încât acum, când am revenit la Oana cea crazy, sociabilă și voioasă care eram înainte de fosta mea relație, m-am trezit că de fapt am rămas atât cu idei preconcepute legate de ce înseamnă o relație, cât și cu o anumită teamă după atâția ani alături de un bărbat nepotrivit.
Așa că postarea aceasta e un fel de tribute pentru iubitul meu.
Pentru că mă suportă; pentru că e pe aceeași lungime de undă cu mine; pentru că avem personalități similare, iar dacă e ceva ce nu-i place la mine, nu mă forțează să schimb; pentru că nu se supără pe faptul că întotdeauna comentez; pentru că se uită a doua oară la același episod doar pentru că eu vreau să-l vedem împreună; pentru că știe că-l insult cu drag și pentru că atunci când mă uit în ochii lui văd că se simte la fel de bine în preajma mea pe cât mă simt și eu alături de el.

Cam asta a fost pentru moment.