sâmbătă, mai 3

Ar trebui să dorm... sau să mă uit la filme, așa cum fac de obicei atunci când nu pot să adorm sau mă prinde vreun serial atât de tare încât devorez episoadele. Dar adevărul e că nici măcar pseudo entertainment-ul ăsta nu mă mai poate abține să nu-mi aduc aminte. Slavă Domnului că nu-s amintiri neplăcute, căci altfel nu știu ce-aș mai putea face. De regulă atunci când urmăresc un serial creierul meu e pe hold. Oricât de idiot ar fi, eu sunt absorbită acolo și nu mă mai gândesc la nimic altceva decât la scenariul producției respective :)). Azi nu. Bine, recunosc, am mai avut momente. Citeam ceva și-mi aduceam aminte. Ascultam o piesă (de fapt, cam orice piesă) și-mi aduceam aminte. De fapt, și din senin, mergând pe stradă, îmi aduceam aminte. Probabil e un simptom. Asta dacă fericirea-i o boală. Și cred că e. Din anumite perspective. Adică serios: creează dependență, lipsa ei e resimțită acut și nu ne vindecăm niciodată din încercarea de a o găsi. Cred că toți suntem bolnavi. Dar prefer să fiu bolnavă de fericire decât să-mi injectez în inimă diverși substituenți.
Deci să ne întoarcem la simptome: zâmbesc din senin (când îmi amintesc câte ceva), nu pot să mă concentrez, atitudinea mea seamănă cu un roller coaster și dintr-o dată totul a devenit irelevant. Orice doctor mi-ar spune că e ADHD și-un pic de nebunie cel mai probabil. Eu zic că-i fericire. Nu-s doctor, dar am încredere în ceea ce simt. Și ca un nebun, mă simt excelent. Nu-i nimic în neregulă cu mine. Poate faptul că m-am îndragostit. Cred că ăsta a fost factorul declanșator pentru mica mea explozie de fericire. Da. Credeam că am mai trecut prin asta. Adică să fim realiști, nu-i prima mea relație :)) și cu siguranță nu-i prima dată când spun că m-am îndrăgostit. Dar cu siguranță niciodată până acum nu am simțit asta. Prima dată când am spus "te iubesc" a fost pentru că eram deja de vreo 2-3 luni în relația respectivă, el îmi spunea de ceva timp (cred că asta arată cât de implicată eram în relația respectivă chiar și la început) și eu m-am plictisit să-i spun că-l ador. Și mi-era jenă. Efectiv mi-era jenă :)). Așa că am spus-o. Așa cum spui "bună ziua". Pe tot parcursul relației i-am spus-o cu aceeași frecvență și detașare cu care spui "bună ziua".  Niciodată nu mi-a fost teamă să-i trimit un text siropos. Făceam exerciții de vocabular și de imaginație compunându-i sms-uri în care-i explicam cât de mult îl iubesc. Pe urmă, cum repetiția e mama învățăturii, am ajuns să cred că realmente îl iubesc. Ciudat că nu mi-am dat seama că din moment ce mă deranjau mai multe lucruri la el decât îmi plăceau și dacă era să caut 5 adjective pozitive care să-l descrie de la 3 deja m-aș fi poticnit, aia nu era dragoste :)). Eu credeam. Așa faci când dai de un substituent. Îți iei doza zilnică sau săptămânală și mergi mai departe. Da, sunt și efecte secundare. Gen: stimă de sine scăzută, egoism, lipsa empatiei ș.a.m.d. Dar frate, acela-i medicamentul tău. Nu poți să trăiești fără el. De ce ai face-o? Doar nu se poate mai bine... clar nu se poate. Dacă se putea era mai bine deja, nu?
Ei bine: și DA, și NU. Se poate mai bine dacă ești fericit cu adevărat, dacă iubești cu adevărat. Nu se poate mai bine de atât dacă tu cauți asta la un substituent. O replică nu o să fie niciodată la fel de rezistentă ca originalul. Niciodată la fel de valoroasă. Niciodată la fel de satisfăcătoare.
Așa că fie renunțați la subtituenți și căutați părticica aceea de nebunie care duce la dragoste, fie rămâneți dependenți toată viața de ceva inutil... nu, mai rău decât inutil, ceva dăunător.
 Eu stau și-mi savurez amintirile. O îmbrățișare în stația de troleibuz, o ciocolată savurată-n doi, o plimbare seara printr-un loc minunat, o glumă bună, un compliment sincer, o ureche dornică să asculte, o privire în care dansează luminițe, câțiva pupici primiți în timp ce dormeam... aș mai avea o grămadă de înșirat. Și-au trecut doar câteva luni.
Eh, pâna la urmă fericirea-i cea mai dorită boală. V-aș ajuta să vă contaminați, dar mi-e prea frică să nu mă vindec...