Efemer

Renunţ. Să visez. Într-un final se ajunge la acelaşi capăt de linie. Totu-i un cerc şi trăim cu impresia că putem să o luăm de la capăt, dar o dată ce cursa a început, e imposibil să te întorci înapoi. Am crezut că am terminat cu asta. De ani buni. Gata cu iluziile, gata cu vata de zahăr roz şi cu speranţa că lumea se schimbă. De fapt nu aş putea nega asta. Totul se schimbă. Însă în rău, nu în bine.

E straniu să îmbrăţişezi ideea că nu simţi nimic. Că nu primeşti ceea ce ştii că meriţi sau că nu eşti apreciat. Dar după un timp totul devine familiar şi te obişnuieşti. Ajungi să uiţi de dragoste. Căci dacă nu simţi nimic, nici măcar cel mai mic ataşament. Dacă tu şi celălalt sunteţi două entităţi total diferite, iar momentele de comuniune fizică sunt ca orele la sala de sport, cum să nu te simţi totalmente liber? Cum să pretinzi că există ceva? Altceva decât o dulce amorţeală şi siguranţa că nu eşti singur. Că mai e un fraier prins în bucla asta temporală şi că amândoi aveţi puterea de a evada din centrul ei zilnic, şi faceţi asta, doar pentru că ştiţi că aia-i bucla voastră şi nimeni nu o poate face să dispară. Aţi hotărât de comun acord, prin etalarea tuturor semnalelor specifice, că acela este spaţiul vostru, protejat (de ochii lumii) de cel mai sacru legământ-iubirea.

În fapt amândoi sunteţi nişte laşi. Vă e frică să înfruntaţi lumea şi e atât de cald în bucla aia. Într-adevăr, spaţiul e mic, vă mai certaţi, vă mai luptaţi pentru oxigen, uneori sătui de harţă şi îmbuibaţi cu reclama de cuplu perfect mai faceţi un efort. Dar nu vă aduce nici o bucurie, ceva-i lipseşte, nu-i perfect. Şi în flash-urile de introspecţie (căci mai mult vă e frică să vă permiteţi) simţiţi şi voi cât de searbăd e totul. Dar nu aţi renunţa pentru nimic în lume. Doar e bucla voastră, nu? Aici sunteţi în siguranţă... şi uite că unul se încumetă şi rupe bucla. Îl calcă în picioare pe celălalt, doar nu simte nimic, nu a simţit niciodată (şi nici celălalt, deci degeaba afirmă că-i distrus - că deh, aşa ar trebui să fim şi noi).

Prietenul meu tocmai mi-a spus că mă iubeşte. Instinctiv mi-a venit ca răspuns "irelevant", dar apoi am scris un "şi eu", pe care l-am şters căci nu m-a lăsat inima să-i trimit secăciunea asta. Şi ca să fiu sinceră şi draguţă i-am expediat "Ily2", deşi e irelevant. Aseară stăteam şi aşteptam  multe, multe minute să se încarce câte o poză de-a lui pe Facebook. M-am simţit ca un depravat, stând şi aşteptând să apară. Ca un dependent care întinde mâna, încoardă vena şi aşteaptă să i-o găsească şi să-i injecteze careva moartea. La naiba. Am stat în bucla aia ca o larvă. M-am zbătut să mă desprind, am distrus totul în jurul meu (nu că mi-ar păsa, sincer) şi am ieşit afară. Nu la lumină, doar afară. M-a luat cineva cu zăhărelul să mă transform în fluture, mi-au crescut aripi şi eram atât de entuziasmată... dar cu alea am rămas, căci pe când să mi le coloreze, creatorul s-a gândit să se mai joace puţin cu mine.

Însă eu nu am răbdare, eu chiar nu am răbdare. Cum să mă mai opresc să aştept când ştiu ce pot să devin? Când ştiu că se poate? Când am investit fiecare strop de curaj, m-am îmbărbătat singură şi ştiu că pot să zbor, simt că pot face asta... aşa că dezamăgită am spus că-mi smulg aripile şi mă arunc în neant. Cine zboară să mă prindă şi pe mine, sau să mă lase să cad, mi-e tot una. Mie deziluzia mi-a ajuns. 

M-a prins un fluture de noapte. Eram atât de dezamăgită, încât dacă nu ar fi trebui să mă prefac, aş fi izbucnit în lacrimi. Exagerez, eu nu plâng când doare. El nu era colorat precum distinsul creator, nu mă făcea să vibrez şi cu siguranţă nu mi se părea important. Nu m-a impresionat, nu m-a făcut să mă simt mai bine, dar mi-a distras atenţia. La scurt timp l-am revăzut. Şi-am deschis ochii şi-am tresărit când am văzut cât e de frumos. Nu mi-am mai smuls aripile, le-am păstrat neatinse şi am început să văd lumea printr-un alt filtru. Tot ce era întunecat acum cu el devenea luminos. Am apreciat fiecare rază de lumină răsărită din întuneric şi peste noapte aripile mele au prins culoare. Ah sunt atât de minunate. E un joc magic de culori, de la cel mai pur ivoire la bleu ciel, de la magenta la verde,  turquoise şi ultramarine, şi irizaţii de roşu sângeriu şi orange.

Şi fiecare nuanţă doare. Aş spune că-i în exterior, că nu mă poate afecta, că nu-i aşa de adânc. Dar ah! cum ştiu că nu-i adevărat. Nu tânjesc la siguranţa din buclă, nici ideile creatorului nu mai au farmec, dar ce n-aş da să nu mai doară. Nu pot să le întind să zbor, căci acum mi-e frică de ce-nseamnă a pica. Nu pot să le etalez, căci fiecare privire şterge intensitatea culorilor. Nu pot să fac nimic cu ele, decât să le port ca o cruce. Ca un simbol al măreţiei  celui mai frumos sentiment, împărtăşit sau nu, intens sau nu, etern… sau nu. Nu mi-am imaginat niciodată nişte aripi atât de frumoase. Dar cum să zbor lângă el când coloritul lor se vede doar ziua? Iar el e menit pentru exact opusul meu. Şi cum să-l las să zboare singur, când aş prefer să rămân fără aripi şi să mă târăsc spre lumină în compania lui?

E oare vreun mod de a împăca soarele şi luna, ca să fim amândoi mulţumiţi, liniştiţi şi fericiţi împreună? Sau va rămâne fiecare cu părticica lui de lume, cu aripile lui frumoase, zburând mereu spre orizont în încercarea de a întrece timpul astfel încât aripile noastre să bată măcar un moment în sincron…