marți, octombrie 14

De veghe în lanul de secară - J.D. Salinger

"Când s-a terminat dansul, aproape că mă îndrăgostisem de ea. Aşa-i cu fetele. De câte ori se întâmplă să facă un lucru frumos, chiar dacă-s proaste de dau în gropi, tot te îndrăgosteşti puţin de ele, şi pe urmă nu mai ştii ce-i cu tine. Ah, fetele astea Dumnezeule, uneori te scot din minţi. Zău că da."

"...trupul femeii e ca o vioară şi (...) trebuie să fii un mare artist ca s-o faci să vibreze cum se cuvine."

"Există anumite lucruri care ar trebui să rămână aşa cum sunt. Ar trebui să le poţi vârî într-o vitrină de muzeu şi să le laşi acolo."

"În mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucând un joc în lanul întins de secară. Mii de copii- şi nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Şi eu stau pe marginea unei prăpăstii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, când aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta."

"Prăpastia către care cred că te îndrepţi e o prăpastie deosebită, îngrozitoare. Omul care cade nu poate simţi sau auzi când a atins fundul. Cade, cade, la nesfârşit. Asta se întâmplă cu oamenii care la un moment dat în viaţă au căutat ceva ce nu puteau găsi în mediul înconjurător sau care şi-au închipuit că nu-l pot găsi şi care atunci au renunţat să mai caute. Au renunţat încă înainte să fi început să caute cu adevărat."

"Caracteristica omului necopt e că vrea să moară eroic pentru o cauză, în timp ce caracteristica omului matur e dorinţa de a trăi modest în slujba ei. (Wilhelm Stekel)"

Am recitit această carte pentru că din lecturile primului an de liceu nu îmi mai amintesc chiar totul. Pe tot parcursul cărţii am avut o senzaţie de deja-vu, ceea ce mi-a îngreunat lectura, însă pot să afirm că  abia acum am prins profunzimile lui Salinger. Datorită luptei mele cu maxima lui Socrate ("Gnoscete ipsum"), am trecut şi încă trec prin numeroase schimbări pe toate planurile. Acum câtiva ani nu cred că aveam experienţa necesară ca să înţeleg un personaj atât de trist, atât de incert.  L-am privit ca pe un deviant, ca pe un inadaptat înfumurat. Nu am avut pic de milă sau de înţelegere. Pentru că în mintea mea, "drumul" meu era clar. Era imposibil să fiu atât de pierdută. Şi am ajuns şi mai şi... de un an întreg caut, şi pot să afirm clar că încă nu mă cunosc. Valorile mele au rămas aceleaşi, dar am înţeles că nici eu, ca nimic viu de pe planetă, nu sunt 100%constantă. Aşa că am încetat să mai cer asta şi de la restul. Momentan mă bucur de ceea ce vine pe parcurs şi încerc, asemenea personajului principal, să nu-mi încalc principiile însă, în acelaşi timp, să mă adaptez la societatea care mă înconjoară. Din păcate, simt că am exact acelaşi succes ca şi el...