sâmbătă, martie 14

Je/moi

Se presupune că toţi suntem egoişti. Într-o anumită măsură. E normal să fie aşa. Până la urmă primează instinctul supravieţuirii în fiecare dintre noi,  dar oare ne interesează doar perpetuarea speciei şi trecerea de la o zi la alta, sau  astea-s doar chestiuni minore? E un moment în care (ca orice narcisist cu acte în regulă) admiţi că ai nevoie de control. Recunoşti puterea ca principal obiectiv, scopul suprem, motorul fiecărei acţiuni. Puterea de a-i influenţa pe ceilalţi, de a-i determina să acţioneze conform dorinţelor tale.. s-ar crede că finalul e moartea, doar atunci dominaţia puterii se încheie, dar de fapt, când te indrăgosteşti pierzi totul.
Detest să scriu la persoana I, "defect profesional" implicit când scri o filă de jurnal, dar cum altfel aş putea reprezenta scriptic ultima mea revelaţie? Îmi amintesc cât de mult am apreciat întotdeauna "timpul meu cu mine". Până şi la grădiniţă, cele mai fericite zile erau cele în care eram singură. Părinţii mei m-au crescut neintenţionat (cred) în ideea că sunt capabilă să iau propriile mele decizii şi că indiferent de vârsta pe care o aveam, nu putea decide nimeni mai bine decât eu însămi pentru mine. Mi-au pasat mie responsabilitatea viitorului meu şi n-au idee cât apreciez faptul că mi.au permis să mă dezvolt într-un spaţiu fără limite.
Problema e că m-am obişnuit aşa. Mereu "eu cu mine", înconjurată de prieteni, cunoştinţe, amici, dar totuş doar eu cu mine. Am avut relaţii, şi atunci am fost tot eu cu mine, my way or the highway darling. Până de ceva timp, când am pierdut controlul.
E ciudat cum poţi să iubeşti şi să fi fericit, dar să suferi din cauza asta în acelaşi timp. Ce-or fi stările astea chiar nu pot să-mi explic. Ideea că te gândeşti la viitor şi-l vezi împreună cu cineva, dar nu ştii dacă va fi sau nu acolo. Şi partea nasoală e că înainte erai obişnuit să fi cu cineva, dar să-ţi imaginezi viitorul mereu singur. Ca un destin. Relaţia respectivă era deja încheiată, deşi încă în derulare Şi-acum e ceva minunat şi vrei să ţină o veşnicie, să te prindă sfârşitul lumii în pat auzindu-i ritmul sacadat al răsuflării. Şi te sperie ideea că nu va fi aşa. Dintr-un viitor cert singur, acum nu mai îndrăzneşti să visezi fără ca undeva să nu apară o fărâmă din imaginea lui, un gest, un sunet. Imaginea viitorului perfect, cu mine-n cabana mea din lemn de esenţă tare, maro închis, cu geamuri înalte prin care să străbată lumina auriu-verzuie de afară şi să se reflecte pe masa mea de sticlă plină de ziare spre care se întinde chicotind un mini me s-a transformat în ceva indefinibil. Tot ce ştiu e că trebuie să fie şi el. Dintr-o dată nu mai e viitorul meu, nici măcar al nostru. Ci un viitor al lui, în care el joacă rolul principal şi eu trăiesc doar ca auxiliar, hrănindu-mă cu prezenţa lui.
Şi ştiu că nici aşa nu va fi. Nu-s genul casnic oricât aş încerca. Nu-s nici genul activ, deci nu mai ştiu ce gen sunt. Ştiu totuşi că până şi somnul mi se pare inutil dacă nu e-n braţele lui. Nu mai cred că asta-i dragoste, ci deposedare. Un transfer total al puterii asupra propriei persoane, din mâinile tale, într-ale lui. Iar el e ca un copil care se joacă cu plastelina. O modelează după bunul său plac, frământând-o, fărămiţând-o. O iubeşte, dar aşa-şi arată el iubirea. Ce altceva să facă cu plastilina? Dacă aceasta-i funcţia ei. Dacă-i a lui.