Se poate spune că viaţa ar fi de
neimaginat fără muzică. Pentru unii un fundal zgomotos care îi trezeşte în
trafic, pentru alţii un mijloc de catharsis,
iar pentru mulţi un stil de viaţă, muzica se regăseşte în toate momentele
cruciale din viaţa omului, într-o formă sau alta (de la “cheful” tipic dat în
cinstea unui nou-născut, la descântecele de nuntă sau la bocetele specifice
ceremoniilor funerare). S-ar putea defini simplu ca un mijloc de a transmite
sentimente/emoţii, sau, mai
academic, precum „arta
care exprimă sentimente, idei, stări psihice în imagini artistice sonore„.
Această definiţie creează o legătură între
muzică şi limbaj, exemplificată în manieră idealistă în filmul lui Kirsten
Sheridan, August Rush. Având în vedere importanţa imaginilor acustice în
teoria limbajului (=cuvintele limbii), nu este surprinzătoare povestea
orfanului Evan Taylor, geniu muzical abandonat (se presupune) de către părinţii
săi la naştere. Evan, sau August Rush („numele de scenă”) susţine că îşi aude
părinţii şi crede că indiferent de locul unde se află, în cazul în care cântă,
părinţii săi îl vor asculta şi vor veni la el. Copilul fuge de la orfelinat, se
pierde în New York unde este cooptat într-o reţea de cerşetorie infantilă condusă
de un muzician numit Wizard, care îi conştientizează genialitatea şi doreşte
să-i găsească un contract obscur pentru a profita pe termen lung de talentul său.
În urma unui
raid în adăpostul unde se ascundeau toţi copiii cerşetori, Evan ajunge într-o
biserică. Preotul îi intuieşte talentul şi îl recomandă precum cursant la
prestigioasa Şcoală de muzică Juilliard, aceeaşi şcoală a cărei elevă eminentă
fusese şi mama sa, o faimoasă violonistă.
Pe tot
parcursul filmului, Evan continuă să creadă că muzica sa este auzită de
părinţii săi pe care nu îi cunoaşte. După cum remarca Wilhelm
von Humboldt, filosof al limbajului, că „există
între sunet şi gândire un acord mutual evident. Asemănătoare fulgerului sau
tunetului, aceasta din urmă concentrează într-un singur punct totalitatea
energiei reprezentative, excluzând orice altă concurenţă; tot astfel, elementul
sonor posedă un relief şi o unitate clar accentuate. La fel cum gândirea pune stăpânire
pe fiinţa trăitoare până în străfundurile vieţii interioare, elementul sonor
are privilegiul de a face să vibreze organizarea nervoasă în totalitatea ei„. Se poate spune că August Rush comunică într-un mod neinteligibil
cu părinţii săi, amândoi devotaţi în
aceeaşi măsură muzicii în momentul în care s-au cunoscut: mama violonistă, Lyla
Novacek (ulterior profesoară de muzică deoarece renunţă la apariţiile pe scenă
în momentul în care tatăl ei îi spune că copilul i-a murit la naştere-îl dă
spre adopţie fără ştirea ei, falsificându-i semnătura), iar tatăl chitarist şi
cântăreţ vocal într-o trupă irlandeză de rock, Louis Connelly (de asemenea
renunţă temporar la muzică pentru o carieră în afaceri, dezamăgit de faptul că
nu a reuşit să păstreze legătura cu mama lui Evan). Astfel, pentru Evan, tot ceea
ce şi-ar dori să le transmită părinţilor este transpus în muzică, ca un limbaj
propriu triunghiului familial. Imaginea artistică sonoră preia funcţia imaginii
acustice din limbaj, transmiţând mesajul (părinţii lui reîncep să cânte şi să
caute: Lyla îl caută pe Evan deoarece a aflat de existenţa lui, iar Louis o
caută pe Lyla).
Cei trei se
regăsesc la un concert organizat de Şcoala de muzică Juilliard în Parcul
Central din New York, unde Lyla cântă în deschiderea compozitorului August
Rush. Ea pleacă după ce îşi susţine recitalul, dar muzica lui Evan o determină
să se întoarcă să asculte. Louis vede afişul pentru concert, şi merge să o
reîntâlnească pe Lyla. Cei doi se regăsesc printre audienţii spectacolului,
lângă scenă apare asistentul social care o ajuta pe Lyla să îl caute pe Evan,
iar filmul se încheie pe acordurile
simfoniei lui August Rush.
Mai mult decât
atât, acelaşi Wilhelm von Humboldt susţinea faptul că: “Poetul
nu e singurul care creează prin imaginaţie şi e dominat de ea. Peste tot unde
acţionează geniul, tocmai această imaginaţie [productivă] e cea care îi
înlesneşte şi dirijează dezvoltarea. Cazul în care prezenţa geniului devine
necesară se manifestă cu fiecare ocazie în care resursele obişnuite nu mai sunt
suficiente, în care nu mai e posibil să aplicăm în mod mecanic reguli cunoscute
sau să facem o enumerare a mijloacelor disponibile pentru a-l alege pe cel mai
bun; când orice ieşire pare închisă, geniul este cel care trebuie să făurească
o cale până atunci necunoscută; iată de ce el a fost definit într-o manieră pe
atât de corectă, pe cât de ingenioasă: talentul de a da regula prin fapt(ă).”
Această ipoteză îl situează pe August Rush într-o categorie a geniilor nu doar
datorită talentului muzical, ci şi datorită modului în care comunică cu natura,
cu familia sa.
La începutul filmului este o scenă
reprezentativă unde Evan se ascunde într-un lan de grău şi simte pulsaţiile
lumii, muzica universală, precum adierea vântului care creează valuri în lanul
de grâu. El are acces la limbajul universal, la prototipul ideal, la concept.
Îi este atât de facil să transpună toate acestea în muzică, deoarece are
capacitatea de a găsi un corespondent ideatic total. Contopirea sa cu muzica şi
cu credinţa că îşi va regăsi părinţii prin intermediul ei acţionează ca un liant
între sunetele muzicale şi acele sunete care alcătuiesc cuvintele. Evident,
este nevoie de cunoscători pentru a percepe mesajul lui August Rush, de
persoane care vorbesc acelaşi limbaj, adică manifestă aceeaşi dedicare muzicii
şi aceeaşi dorinţă a regăsirii. Pentru toţi ceilalţi, muzica lui August este
inovatoare şi atât. Genialitatea vine din tinereţea compozitorului şi din lipsa
lui de cunoaştere academică a domeniului muzical sau a instrumentelor. În
planul limbajului, această situaţie s-ar corela cu aceea a semnificatului care,
precum conţinut mental, nu se suprapune de la o limbă la alta; în fapt, cuvintele
unei limbi nu pot fi traduse în cuvinte ale altei limbi deoarece traducerea
este designarea aceleiaşi situaţii cu mijloacele a două limbi diferite. Tot aşa
ideea centrală a reîntregirii familiale regăsită în muzica lui August Rush nu
se relevă celorlalţi ascultători deoarece ei nu deţin în vocabularul lor
cognitiv aceeaşi experienţă neplăcută, astfel încât să poată corela
sensibilitatea compozitorului cu lipsa părinţilor şi speranţa regăsirii lor.
În plus, cercetătorii universităţii
“John Hopkins” au descoperit faptul că “improvizațiile muzicale
activează regiuni ale creierului asociate vorbirii și interpretării structurii
propozițiilor rostite, însă, în același timp, trec în stare inactivă zonele
cerebrale cu rol în interpretarea înțelesului frazelor spuse”.
Deci indiferent de caracterul idealist al filmului, există o legătură certă
între muzică şi limbaj, cel puţin la nivel naturalist.
Prin urmare, producţia cinematografică August Rush reliefează modul în care două dintre domeniile
cele mai importante pentru umanitate,
limbajul şi arta (aici muzicală) se întrepătrund, îmbinându-se pentru
reîntregirea familiei (comunităţii umane). Comunicarea nu mai este un simplu
act al rostirii unui cuvânt, ci este o întreagă simfonie muzicală care îşi
găseşte într-un final răspuns. Iar scopul nu este doar cel al transmiterii unui
mesaj sau al designării unui obiect, ci transmiterea unor năzuinţe şi
sentimente care prin cuvântul simplu nu ar fi rezonat la aceeaşi magnitudine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu