Vorbeam cu o prietenă despre viitor. Ea a trecut deja în a treia decadă și sare din bărbat în bărbat în căutarea prințului. Ideea e că eu sincer cred că prințul nu există. Eventual găsim noi un Prâslea și cu puțină răbdare îl facem regele care e destinat să fie, dar prinț din prima... să fim realiști, Evul Mediu e o perioadă ce și-a găsit sfârșitul de mult. Și tot vorbind am ajuns la contradicții referitoare la prințul meu (care evident că-i o persoană fictivă pentru că nu cred că o să dau peste el vreodată :))). Draga mea prietenă are o presimțire referitoare la prietenul meu. O presimțire foarte exagerată și cusută cu fir alb. Ea ne vede împreună "peste ani și ani"-se observa influența celor 4 ore la serviciu unde televizorul trebuie să fie mereu pe un canal de muzică autohtonă. . Și eu sunt o fire mai realistă și tot încerc să o temperez. Să nu fie ea mai dezamăgită decât mine în cazul în care se întâmplă ceva, că am mai pățit-o cu o prietenă și nu vreau să rămân în timp fără nici una. Adică dacă-mi pierd câte o prietenă bună de fiecare dată când îmi închei o relație, atunci sigur nu o să mai am curajul să ies din ceva greșit , căci rămân fără piloni de sprijin.
De fapt discuția noastră pornise de la faptul că ne dorim să împărțim un apartament, însă s-ar putea ca părinții ei să nu fie de acord și atunci eu ar trebui să caut o altă soluție pentru mult așteptata mea mutare în Cluj. Și ea mi-a propus să încerc să stau într-un cămin studențesc, deoarece ar fi o soluție mult mai ieftină. I-am spus că nu-i o soluție... am fixurile mele și o străină nu ar accepta asta, în plus, mi-ar conveni mai degrabă să împart un apartament pentru că astfel prietenul meu ar putea rămâne la mine peste noapte și așa aș petrece puțin timp și în compania lui. Timp foarte prețios, în condițiile în care munca și facultatea o să mi-l răpească pe restul. Și Andreea a scos ideea ei genială: "Dar de ce nu vă mutați împreună?". Instant am replicat prin "Nu!". Foarte ferm, sec și fără iluzii. Pentru că prințul nu există. Nu că m-aș muta doar cu Făt-Frumos din Lacrimă, dar nici nu aș accepta să împart totul cu o persoană care nu se simte bine în preajma mea, care nu mă place cu micile mele particularități cu tot și care prin aceasta se gândește că m-a prins și tocmai și-a asigurat feircirea pentru că o să fac totul în funcție de nevoile lui. Mmmm... nu se va întâmpla vreodată.
Ca să ajung să locuiesc cu o persoană de celălalt gen ar trebui în primul rând ca afecțiunea dintre noi să fie reală și suficient de înrădăcinată încât să-mi ofere curajul necesar să mă descopăr cu totul. Apoi ar trebui să nu percep persoana respectivă ca pe un intrus sau un hoț care-mi încalcă teritoriul și-mi ocupă spațiul. Aici mult lăudatul meu prieten are o mare bilă albă. Se pare că nu mă deranjează prezența lui. Mă rog, mai puțin în bucătărie... și aici pentru că am emoții, nu vreau să o dau în bară și dacă e prin preajmă devin nervoasă și nimic nu mai merge bine. În schimb, cu fostul meu prieten alături de care am petrecut nenumărate weekend-uri împreună, nu mă simțeam tocmai la locul meu, Adică aveam momente când mă deranja simpla lui prezență. Eram la el acasă, nu-l mai văzusem de săptămâni, dar eu vroiam să fiu singură pentru că 15 minute îmi fuseseră suficiente ca să mă satur de compania lui. Și nu în ultimul rând, ar trebui să existe un motiv. Altul decât facilitatea finaciară sau "nu am timp să ne vedem, hai să ne mutăm împreună și așa scap de grijă". Nu aș fi de acord cu o asemenea tranzacție pentru că  să locuiești cu altcineva, presupune ca toate treburile casei și toate fondurile și consumabilele să fie separate și divizate. În schimb în momentul în care colegul de apartament e și iubitul, apar confuzii. "Adică tu locuiești cu iubitul și el spală vasele? Păi bineînțeles că gătești tu, doar tu ești femeia! Să nu uiți să-i bagi jeanşii la spălat și ai grijă să nu-i distrugi cămașa!"
Cred că aceste mici artificii mi-ar ruina toată plăcerea de a face ceva pentru iubitul meu. Să ştiu că sunt obligată de ceva normă morală sau regulă a bunului simţ, sau vreo prostie sexistă să fac eu toată treaba. Nu ar merge cu nimeni. Nici măcar cu Făt-Frumos. Ar trebui să-şi spele el singur iţarii şi să-şi cureţe armele, că eu nu m-aş atinge de nimic. Nu mă văd casnică. Am un fix legat de independenţa financiară, aşa că Prâslea trebuie să se împace cu ideea că nu accept să-şi amaneteze merele şi să spargem banii amândoi pentru că el vrea să-i cheltuie cu mine. Un alt fix e reciprocitatea, sau principiul balanţei... nu pun mai mult decât tine, nu fac mai mult decât tine... sau dacă se întâmplă o dată, e o excepţie pentru că te iubesc. Nu te aştepta să sar din excepţii în excepţii. Se presupune că mă mut cu Făt-Frumos pentru ca amândoi să construim un viitor împreună. Nu te gândi că tu eşti arhitectul şi te-ai scos, nu mai trebuie să pui mâna. Nu-s Manole, dar te îngrop în zid şi acolo rămâi, nu mă întorc înapoi după tine.
Deci mai greu cu  Făt-Frumos sau cu locuitul împreună cu iubitul. Nu le consider pentru mine. Poate vor fi la un moment dat, chiar sper de fapt, dar spre deosebire de prietena mea, feelingul meu îmi spune că-mi cresc prinţul ca să fie vrednic să cucerească o altă prinţesă. Al naibii feeling :))...