Cuplul nevăstuică

Există literaţi care încep să semene cu şoarecii de bibliotecă. La comportament. Îi înţeleg, şoarecii-s drăguţi, subtili, catifelaţi, ce să mai, sunt clar mai înzestraţi decât jumătate din societate. Ideea e: ce te faci când observi profesori care fizic preiau caracteristici de rozătoare? Şi nu, nu rod reviste, cărţi sau notiţe... nici nu au urechile mici şi ascuţite (cred), şi cel mai probabil nu sunt speriaţi de feline.
La început de liceu, clasă de uman, în primul semestru am avut 4 doamne profesoare de Istorie. Doar dădeam Bac din Istorie, nu? Hossu ne-a înfricat  cu un test iniţial şi-a dispărut după prima oră. A doua semăna cu Hitler. Era tunsă aşa exact ca şi el, şi avea acelaşi maxilar, doar că era roşcată. Un roşu la fel de aprins ca svastica. N-a stat nici ea mai mult de o oră-două. Apoi a venit minunea. O doamnă la vreo 45-50 de ani, nu-mi amintesc numele ei. Nu-l mai ştie nimeni, toţi am botezat-o la unison: Profa Cârtiţă! Era mică de statură, undeva la 1 metru-jumate, rotunjoară ca butoaiele de bere din reclamele de la Timişoreana, şi purta mereu un pulover pufos, cu năsturei, ce-i mângâia colăceii, de culoarea cenuşei. Arăta ca desprinsă din poemele lui Bacovia, cu ochii ei mici, căprui, lipsiţi de orice strălucire. Şi părul ei, un gri de plumb... Avea o freză cvasi-afro; iar cenuşa din părul ei dădea impresia de catifelare. Părea o fantasmă, nici nu-ţi venea să observi că e acolo. Vocea-i era moale. A rezistat mai bine de 2 săptămâni. Toţi am uitat-o. Adesea ne mai aduceam aminte de mutra ei şi râdeam în cor: "Ha, ha, ha, profa cârtiţăăă, da!"
În primul an de facultate (la prima facultate), am avut ca profesori, în mare parte, cadre militare active sau pensionate. Printre ei, un domn locotenent-colonel cu un spirit de observaţie extraordinar, şi-o minte brici. Făcea mişto de noi la ore. Dacă ne întreba ceva şi ne fofilam, ora următoare ne punea iarăşi aceeaşi întrebare (chiar dacă pentru unii ora următoare era, la prezenţa noastră extraordinară,  după 3 săptămâni). Era mega sarcastic şi râdea în sinea lui de fiecare dintre fraierii care îşi toceau toţi megabiţii pentru a-i găsi lui ştiri (pe care oricum le mai auzise o dată în decursul aceleiaşi zile). Detestam orele lui. Vorbeam prin sms-uri şi aşa mai trecea timpul. Mă aşezam strategic în al 4-lea rând, pe al 3-lea scaun dinspre uşă, pentru că mereu se lega de cei din primul sau din ultimul rând. Însă uneori întârziam şi mă panicam că mi-era ocupat locul: "îmi trebuie ştiri, daţi-mi ştiri!". Cred că aceasta era singura lui satisfacţie. Să ne sperie şi să ne scoată din zona noastră de confort (a.k.a. studenţi la securitate=adormiţi). Erau momentele lui de mărire şi adulaţie. Păcat că nu am observat cât de tare seamănă cu o cârtiţă decât după ce am renunţat la respectiva facultate. L-am întâlnit în troleu, mergeam de la serviciu spre casă. S-a urcat, s-a uitat la mine cu ochii ăia mici de rozătoare, s-a mai uitat încă o dată şi l-am salutat, apoi am început să admir peisajul de pe geam. Şi-a scos telefonul şi a început să-l cerceteze. S-a uitat la mine.  Mi-am dat seama că procesează, nu ştie încă de unde mă recunoaşte (am "suferit" mici schimbări la capitolul look de când am scăpat de respectiva facultate). Iarăşi s-a uitat la mine. Aştepta să zic ceva. M-am uitat la toată zăpada adunată pe clădirile ce aparţin de 16 Februarie şi-am zâmbit diabolic. Muahaha, nu mai ştie de unde mă ştie, şi nici ce să spună. La prima staţie a coborât şi atunci mi-am dat seama. Şi el îşi schimbase coafura. Nu mai era tuns mega scurt, ci acum avea vreo 3 cm de păr des, exact ca o cârtiţă. Şi căpăţâna lui micuţă ce ieşea brusc din fâş, tot-tot-tot era o cârtiţă.
Am râs toată după-masa, şi încă zâmbesc când îmi amintesc de profii mei cu accente de rozătoare.