Ilf şi Petrov - Douăsprezece scaune

"Există la Moscova o categorie de oameni care nu se pricep câtuşi de puţin la pictură, pe care nu-i interesează deloc arhitectura şi nu găsesc nimic frumos în monumentele trecutului. Oamenii din această categorie se duc la muzee numai fiindcă ele se află instalate în clădiri frumoase."

"Şterge-ţi ochişorii, cetăţeanco. Fiecare lacrimă a ta e o moleculă din  cosmos."

"Ştii, Vorobianinov, scaunul ăsta mă face să mă gândesc la viaţa noastră. Şi noi plutim duşi de curent. Iată-ne la fund, iată-ne iar la suprafaţă, deşi, după cât mi se pare, acest lucru nu bucură pe nimeni. Nu ne iubeşte nimeni, în afară de miliţia judiciară, care nici ea nu ne iubeşte."

Jorge Luis Borges - Aleph

"Labirintul e o casă care a fost făcută pentru ca oamenii să se rătăcească; arhitectura lui; bogată în simetrii, este subordonată acestui scop."

 "Oricât ar fi de rudimentală înţelegerea unui om, întotdeauna e superioară înţelegerii dobitoacelor."

"Să fii nemuritor e un lucru obişnuit; în afară de om, toate fiinţele sunt nemuritoare, fiindcă nu ştiu ce-i moartea; de aceea să crezi că eşti nemuritor e ceva divin, înfricoşător, neînţeles."

"Gândul cel mai fugar ascultă de un desen invizibil şi poate încununa ori inaugura o formă tainică."

"Am fost Homer, în curând voi fi Nimeni, asemenea lui Ulise; în curând voi fi toţi, voi fi mort."

(Nemuritorul)

"Unii bărbaţi caută iubirea unei femei pentru a uita de ea, pentru a nu se mai gândi la ea."

"Timpul nu reface ceea ce pierdem, veşnicia păstrează totul pentru slava ei sau pentru a-l încredinţa focului mistuitor."

"...fiecare om e un organ de care se slujeşte divinitatea pentru a simţi lumea."

 (Teologii)

"Adevărul este că sunt unic. Nu mă interesează ceea ce un om poate transmite altor oameni; asemenea filosofului, socotesc că nimic nu poate fi comunicat prin meşteşugul scrisului."

"dintre atâtea jocuri, cel pe care-l prefer este jocul de-a celălalt Asterion. (...) Uneori mă păcălesc şi râdem amândoi în hohote."

"Casa este de mărimea lumii; mai bine zis, este lumea."

"Totul există de multe ori, de paisprezece ori, dar sînt două lucruri în lume care par să existe o singură dată: sus, complicatul soare; jos, Asterion. Poate că eu am creat stelele şi soarele şi casa enormă, dar nu-mi mai aduc aminte."

"Dacă auzul meu ar percepe toate zgomotele lumii, i-aş distinge paşii."

(Casa lui Asterion)

Haruki Murakami - Kafka pe malul mării

"Totul ţine de imaginaţie. Responsabilitatea noastră începe odată cu imaginaţia. In dreams begin the responsibilities, scrie Yeats şi are perfectă dreptate. Invers spus, acolo unde nu există imaginaţie, probabil nu apare nici răspunderea."

"- Mai întâi saluturile, însă odată terminate, începe despărţirea. Bună ziua, la revedere! În flori găseşti furtună, în viaţa numai despărţire..."

"Generalizez şi gîndesc deductiv, de aceea ce spun eu ajunge să sune aşa. Motivul este că realitatea din jurul meu nu este altceva decât un conglomerat de prevestiri sumbre adeverite."

"Fericirea este de un singur fel, dar nefericirea e de o varietate infinită."

"mintea îngustă, lipsa de imaginaţie, intoleranţa sunt ca nişte paraziţi. Îşi schimbă gazda, îţi schimbă forma şi se perpetuează la nesfârşit. Sunt fără speranţă şi nu am de gând să le permit să intre aici."

"Ce vreau eu să spun e că atât cât trăieşte omul, se nasc înţelesuri între toate lucrurile din jurul său, oricare ar fi ele. Esenţial  este dacă ele apar în mod natural sau nu. Nu mă refer la a fi deştept sau nu, ci doar la lucrurile pe care le vezi sau nu cu proprii tăi ochi."

"Lumea grotescului este întunericul din propriul nostru suflet. Înainte ca Freud sau Jung să arunce lumină asupra subconştientului prin analizele lor, oamenilor li se părea evidentă corelaţia dintre cele două forme de întuneric şi o acceptau ca atare, fără să-şi ridice întrebări. Nu era nici măcar o metaforă. Dacă o urmăm şi mai în trecut, nu era nici măcar o corelaţie. Până ca Edinson să inventeze becul, cea mai mare parte a lumii era cufundată, literalmente, într-o beznă adâncă. Între întunericul fizic, exterior şi cel al sufletului, interior, nu exista o linie de demarcaţie, ci se contopeau unul în celălalt, se legau direct. Aşa. Oşima îşi lipeşte perfect palmele."

"spiritele rătăcitoare erau, totodată, un fenomen grotesc, cât şi o stare sufletească perfect firească şi la îndemână. (...) Însă în lumea în care trăim acum lucrurile nu mai stau aşa. Întunericul lumii exterioare a dispărut complet, dar cel din suflet a rămas neschimbat. Ceea ce noi numim ego sau conştient este în mare parte cufundat în întuneric, asemenea unui aisberg."

"Prezentul pur este avansul nesimţit al trecutului, care înghite viitorul. În fapt, întreaga percepţie este deja o memorie."

"Ascultă, Hoshino, Dumnezeu există doar în mintea oamenilor. Mai ales în Japonia, de bine, de rău, Dumnezeu este foarte versatil. Ca dovadă,când generalul Douglas MacArthur, comandantul forţelor americane de ocupaţie, i-a spus împăratului de acum încolo să nu mai fii Dumnezeu, acesta i-a răspuns am înţeles, sunt un om normal şi din 1946 a încetat să mai fie divin. Ăsta este Dumnezeul Japoniei - poate fi ajustat, potrivit. A fost îndeajuns ca un soldat american cu ochelari de soare şi o pipă ieftină în colţul gurii să dea un ordin şi şi-a schimbat întreaga fiinţă. Într-atât este de ultra-postmodern. Dacă crezi că există, există. Dacă crezi că nu există, nu există. Aşa că nu e cazul să-ţi faci probleme. "

"Oamenii se nasc ca să trăiască, nu? Şi totuşi, cu cât trăiesc mai mult, cu atât devin mai gol pe dinăuntru, iar de acum încolo o să devin probabil un om şi mai gol, şi mai lipsit de valoare."

"sunt un om lipsit de prejudecăţi, ca istoria şi vremea. Şi tocmai pentru că nu am prejudecăţi, mă pot transforma într-un sistem."

"- Ştii ce este acela limbo? Este punctul de mijloc dintre viaţă şi moarte, un loc trist şi sumbru. Acolo sunt eu acum. Acum limboul este pădurea. Eu am murit. Am murit din propria mea voinţă, însă nu am trecut încă în cealaltă lume. Cu alte cuvinte, sunt un suflet în tranziţie, iar suflete în tranziţie nu au formă. (...) Acum singurul care mă poate distruge definitiv este cineva care are această calificare. Din păcate, tu nu o ai. Tu nu eşti decât o fantasmă necoaptă şi incompletă."

Emmanuelle Arsan - Emmanuelle (1)

"Știți strigătul lui Goethe: Clipă, oprește-ți zborul: o, cât ești de frumoasă! Dar numai să-și oprească zborul clipa și gata cu frumusețea ei! Numai să încerci să eternizezi frumusețea și a și murit. Frumusețea nu înseamnă nuditate, ci dezgolire. Frumusețea nu e sunetul râsului, ci gâtul din care acesta izbucnește. Frumusețea nu e urma de pe hârtie, ci momentul în care e sfâșiat sufletul artistului!"

"Mi-ar plăcea îndestul ca virtutea supremă să fie pasiunea frumuseții. Aceasta conține totul. Ceea ce este frumos este adevărat, ceea ce este frumos se justifică, ceea ce este frumos ne asigură asupra eșecului morții. Frumusețea este locuitoarea unui altfel, pe care nu l-am fi putut cunoaște dacă nu ar fi acordat știința sa aventuroasă de a fi și suflul său etern minților noastre înspăimântate și inimilor noastre muritoare. Dragostea de frumusețe e cea care ne-a făcut alții pe noi, cei atât de asemănători animalelor. Gândirea, pe care sevele prământului au trezit-o în noi, primele ei spaime, ne-a stârnit tocmai contra acestui pământ, făcându-ne să ne târâm cu sărmanele noastre membre prin spații mediocre, în care ne-am înfipt zeii. Miracolul frumuseții, ieșit din curiozitățile noastre rebele, din orgoliile noastre, e șansa noastră întru zbor. Căci frumusețea înseamnă aripile lumii. Fără ea, spiritul s-ar târî prin tină."

"Frumusețea științei ne apără de nenorocirea magiei. Iar frumusețea rațiunii de aceea a fardurilor mitului. Tocmai din dragoste pentru frumusețe, până la urmă, lumea va refuza să se mai așeze în fotoliile teatrului iluziilor, în care măștile politicii și ale revelației își joacă jocul lor de umbre cu o nobilă lentoare. Universul va râde de pretențiile lor imobile. Iar omul își va vindeca sufletul prin caracter, descoperind în dezvoltarea continuă a inteligenței remediul coșmarurilor și himerelor sale."

"viața noastră e ciudat de simplă: nu există o altă datorie mai înaltă în lume decât inteligența, un alt destin decât dragostea și o altă dovadă a binelui decât frumusețea."

"Zeii nu se nasc decât în spatele pleoapelor coborâte."

dragoste?

"Acum, bucuriile în cuplu înseamnă linişte și tratament medical."

N-am mai scris nimic de luni de zile. Am citit o grămadă, am început să gătesc tot mai des, am pierdut vremea cu prietenul meu şi pe parcurs ne-am cunoscut mai bine. Retrospectiv, trebuie să recunosc că a fost cea mai dificilă perioadă din viaţa mea, dar şi cea mai frumoasă. Absenteismul total de la facultate se reflectă în presiunea pe care sesiunea o exercită asupra mea în momentul de faţă (scriu pe blogul pe care l-am neglijat atâtea luni în loc să învăţ pentru următorul examen; în universul studenţesc reacţia e de înţeles) , dar mă bucur că sunt şomer(ă)-adică nu mai lucrez!
Citind articolul lui Ovidiu Tiţa (altă metodă de a evidenţia panica), am început să reflectez la metamorfoza relaţiei mele (a noastre) din ultimele luni. El la mine, eu gătind, amândoi încolo, amândoi încoace, el gătind, eu la serial, amândoi la seriale, eu citind, el la meci, eu la haine, el la vase ş.a.m.d. Am început să împărţim toate chestiile cotidiene şi am rămas mai mult decât uimită când mi-am văzut prietenul făcându-mi treaba prin garsonieră, doar pentru a nu-mi întrerupe lectura. Trebuie să admit surpriza: băiatul meu e de fapt un bărbat în toată firea, perfect capabil să mă ajute, să mă sprijine şi mai ales, să aibă grijă de mine. Ciudat, ţinând cont că sunt obişnuită să am eu grijă de mine... şi de ceilalţi.
Ultima săptămână de serviciu a fost un iad. N-aş fi fost capabilă să-i supravieţuiesc fără sechele dacă el nu ar fi fost alături de mine. Cu gândul la toate evenimentele neplăcute prin care am trecut, mă bucur că în mijlocul lor am descoperit (după un an şi jumătate) că prietenul meu mi-e în egală măsură şi prieten, şi iubit. Ceea ce ne aduce la articolul de pe vice.com, în care Ovidiu Tiţa chestionează persoane în vârstă pe tema dragostei. Prima doamnă susţine că nu se poate şi dragoste, şi prietenie. Ciudată concluzie. Când el se uită la un serial despre viaţa unei prostituate doar pentru a fi alături de tine şi pentru că tu zici că-i "fain", nu ştiu dacă-i cea mai oarbă dragoste sau dorinţa unui prieten de a împărtăşi micile momente. Când mănâncă tot deşi chiar n-are gust-doar ca să te încurajeze să găteşti. Când îţi cumpără flori şi tenişi pentru că ştie că asta căutai, deşi e aniversarea voastră (deci nu-i chiar momentul potrivit pentru tenişi), oare e un iubit şi atât? Dacă eram bărbat, îmi luam un lănţişor finuţ sau o carte romantică. Prietena mea cea mai bună s-ar fi gândit că am mers de două ori să-mi cumpăr tenişi şi m-am întors o dată cu bocanci, o dată cu adidaşi... Iarăşi înclin spre ideea că se poate. Şi trebuie. Nu m-aş întoarce pentru nimic în lume înapoi la perioada când ne iubeam şi atât.
M-a impresionat şi declaraţia domnului Ştefan. "Bucuriile în cuplu" reprezintă altceva pentru fiecare cuplu de pe planetă. Bucuriile mele: să-l văd trezindu-se binedispus, să pierdem nopţile vorbind despre orice, să gătim împreună, să mă aştepte să ne vedem serialul, să-l văd cum se destinde când îi fac masaj, să-l văd entuziasmat, să-mi ceară sfatul când vine vorba de asortat, să facem cumpărături împreună. Şi câte-ar mai fi.
Până la urmă sunt atâtea chestii pe care le înveţi când iubitul tău ţi se tranformă în prieten, sigur nu se mai poate altfel!

Te crezi adult.
Simţi puterea timpului pentru prima dată
te doare stomacul
mai ai cinci minute de aşteptat şi apoi pleci la autobuz.
Simţi frigul de-afară ca pe-o mantie
nu ştii daca-ţi face bine, sau rău
treizeci de minute.
Atât ai dormit.
Şi-ţi pare rău că te-ai lăsat distras de somn
ai cedat, eşti un nevrednic.
Încă o staţie şi ai ajuns la job
s-a dus ultima fărâmă din vis
adio inocenţă, copilărie,
libertate.
Până la viitoarea noapte nedormită,
viitoarele minute care trec languros
În paşi de dans, pe lângă tine.
Adio sine,
bun venit stafie lipsită de voinţă
Ia-mă!

Je/moi

Se presupune că toţi suntem egoişti. Într-o anumită măsură. E normal să fie aşa. Până la urmă primează instinctul supravieţuirii în fiecare dintre noi,  dar oare ne interesează doar perpetuarea speciei şi trecerea de la o zi la alta, sau  astea-s doar chestiuni minore? E un moment în care (ca orice narcisist cu acte în regulă) admiţi că ai nevoie de control. Recunoşti puterea ca principal obiectiv, scopul suprem, motorul fiecărei acţiuni. Puterea de a-i influenţa pe ceilalţi, de a-i determina să acţioneze conform dorinţelor tale.. s-ar crede că finalul e moartea, doar atunci dominaţia puterii se încheie, dar de fapt, când te indrăgosteşti pierzi totul.
Detest să scriu la persoana I, "defect profesional" implicit când scri o filă de jurnal, dar cum altfel aş putea reprezenta scriptic ultima mea revelaţie? Îmi amintesc cât de mult am apreciat întotdeauna "timpul meu cu mine". Până şi la grădiniţă, cele mai fericite zile erau cele în care eram singură. Părinţii mei m-au crescut neintenţionat (cred) în ideea că sunt capabilă să iau propriile mele decizii şi că indiferent de vârsta pe care o aveam, nu putea decide nimeni mai bine decât eu însămi pentru mine. Mi-au pasat mie responsabilitatea viitorului meu şi n-au idee cât apreciez faptul că mi.au permis să mă dezvolt într-un spaţiu fără limite.
Problema e că m-am obişnuit aşa. Mereu "eu cu mine", înconjurată de prieteni, cunoştinţe, amici, dar totuş doar eu cu mine. Am avut relaţii, şi atunci am fost tot eu cu mine, my way or the highway darling. Până de ceva timp, când am pierdut controlul.
E ciudat cum poţi să iubeşti şi să fi fericit, dar să suferi din cauza asta în acelaşi timp. Ce-or fi stările astea chiar nu pot să-mi explic. Ideea că te gândeşti la viitor şi-l vezi împreună cu cineva, dar nu ştii dacă va fi sau nu acolo. Şi partea nasoală e că înainte erai obişnuit să fi cu cineva, dar să-ţi imaginezi viitorul mereu singur. Ca un destin. Relaţia respectivă era deja încheiată, deşi încă în derulare Şi-acum e ceva minunat şi vrei să ţină o veşnicie, să te prindă sfârşitul lumii în pat auzindu-i ritmul sacadat al răsuflării. Şi te sperie ideea că nu va fi aşa. Dintr-un viitor cert singur, acum nu mai îndrăzneşti să visezi fără ca undeva să nu apară o fărâmă din imaginea lui, un gest, un sunet. Imaginea viitorului perfect, cu mine-n cabana mea din lemn de esenţă tare, maro închis, cu geamuri înalte prin care să străbată lumina auriu-verzuie de afară şi să se reflecte pe masa mea de sticlă plină de ziare spre care se întinde chicotind un mini me s-a transformat în ceva indefinibil. Tot ce ştiu e că trebuie să fie şi el. Dintr-o dată nu mai e viitorul meu, nici măcar al nostru. Ci un viitor al lui, în care el joacă rolul principal şi eu trăiesc doar ca auxiliar, hrănindu-mă cu prezenţa lui.
Şi ştiu că nici aşa nu va fi. Nu-s genul casnic oricât aş încerca. Nu-s nici genul activ, deci nu mai ştiu ce gen sunt. Ştiu totuşi că până şi somnul mi se pare inutil dacă nu e-n braţele lui. Nu mai cred că asta-i dragoste, ci deposedare. Un transfer total al puterii asupra propriei persoane, din mâinile tale, într-ale lui. Iar el e ca un copil care se joacă cu plastelina. O modelează după bunul său plac, frământând-o, fărămiţând-o. O iubeşte, dar aşa-şi arată el iubirea. Ce altceva să facă cu plastilina? Dacă aceasta-i funcţia ei. Dacă-i a lui.