De ce iubim femeile?

De curand am terminat De ce iubim femeile de Mircea Cartarescu si din nefericire nu am apucat sa postez decat unele citate care mi s-au parut a fi o alta parte a lui Cartarescu, pe care nu avusem placerea sa o cunosc.
De fapt, am facut o mica pasiune pentru cartile sale. Am inceput acum 2 ani de zile cu Rem si Gemenii, la cererea explicita (cititi si dati test!!!) a domului diriginte. Bineinteles ca la inceput mi s-au parut, putin spus, ciudate si de neinteles.
Dar acum, dupa ce am mai sorbit un strop din opera lui, parca nu ma mai satur. Dupa Mendebilul si Ruletistul, parca eram mai putin socata, bineinteles ca le-am citit la aproximativ o jumatate de an dupa primele 2 mini romane, deci deja imi revenisem din aiureala primelor 2.
Iar acum, dupa ce m-am delectat cu micile povestiri din De ce iubim femeile si dupa ce m-a prins domnul diriginte citind pe holul scolii si mi-a marturisit ca Zaraza este cea mai frumoasa povestire dintre toate, imi pare foarte rau ca nu pot sa il contrazic. Si mie mi-a placut Zaraza. Modul in care descrie rolul ei in creatia lui, cum prin inspiratia pe care ea i-a insuflat-o a reusit in sfarsit sa-si depaseasca rivalul si modul tragic in care moare au fost suficiente pentru a-mi aminti de tragismul din Veronika se hotareste sa moara. Iar incercarea lui de a o eterniza face din gestul lui (i-a ingerat cenusa) un ultim si suprem ritual al iubirii. De fapt, in opinia mea, Cartarescu poate fi considerat un fel de Cuelho al literaturii noastre, nu are cum sa nu iti placa. Si eu ma declar un fan infocat!

De ce iubim femeile - Mircea Cartarescu

"De fapt, ajungi cu adevarat la maturitate sexuala doar atunci cand incepi sa traiesti un ciudat solipsism in doi care te face sa spui: in tot universul nu exista decat doua fiinte care fac cu adevarat dragoste: eu si iubita mea."
"Cat timp mi-am iubit sotia, literalmente n-am putut-o insela -adesea spre disperarea mea- nici in vis..."
"Azi stiu ca a fi matur, a fi om intreg, nu inseamna altceva decat a intelege ca esti rau, fundamental si dincolo de orice altceva."
"Esti ce este, ce se vede, nici un strop mai mult. Eul nostru nu mai e altceva decat vidul interior indus de viata noastra supraaglomerata, supraocupata, din care nu ne mai alegem cu nimic din ceea ce cu adevarat conteaza"
"Ëu sunt, in cele din urma, cautarea mea de sine. Exist pentru ca ma caut pe mine insumi. Nu ma caut ca sa ma gasesc: faptul ca ma caut pe mine insumi este semnul ca deja m-am gasit."
"Pentru mine nu exista, deci, cea mai minunata in sensul de 90-60-90, nici in cel de blonda, bruna sau roscata, inalta sau miniona, vanzatoare sau poeta. Cea mai minunata este cea cu care am putut avea un copil virtual numit cuplul nostru, dragostea noastra. "

Jurnal de cerc

Străinul
Albert Camus

O nouă miercuri, o nouă după-masă, o nouă carte care urmează a fi discutată. În camera de la subsolul Liceului „Nicolae Bălcescu”, cercul de lectură s-a reunit pentru a-i dezvăluii misterele.
Totul începe când Monica destăinuie motivul pentru care a propus cartea: i-a plăcut cum, încă din titlu, se induce modul de a fi al personajului principal, étrange însemnând nu doar străin, ci şi ciudat. Tot Monica îi atribuie lui Mersault şi o calitate, francheţea, considerând sinceritatea lui dureroasă.
Apoi apar primele polemici, în privinţa începutului cărţii, considerat atât sec şi brusc (datorită introducerii morţii mamei) de către unii, cât şi surprinzător şi potrivit de câtre alţii (datorită faptului că tipologia personajului reiese încă din primele rânduri). Mersault este catalogat ca un personaj care şi-a urât propria viaţă, de către Teodora, iar de către Ruxandra ca un plictisit.Totuşi, Alexandra îl consideră un personaj atât de genial încât totul i se pare plictisitor, pe când Persida îl reduce la condiţia de „ciudat lipsit de sentimente”.
Discuţia alunecă asupra unui alt subiect odată cu acuzaţia că Persida ar fi făcut o lectură de indentificare, însă Ioana o readuce asupra cărţii, mărturisind că ei nu i-a plăcut romanul, deoarece i s-a părut a fi gol, fără sentimente, Mersault ignorându-le. Deşi Toma îi susţine părerea Ioanei, Paul îl justifică pe Mersault, considerând că, de fapt, el nu avea capacitatea de a simţi. Mai departe, Oana îl consideră un personaj maleabil şi face o comparaţie cu O tragedie americană, mărturisind că motivul pentru care nu i-a plăcut cartea a fost lipsa intensităţii trăirilor. După ce contradicţiile în privinţa caracterului personajului principal iau momentan sfârşit, Alexandra descoperă o paralelă între portar si Mersault, prezentă şi în cazul bătrânului şi al câinelui său (sunt inadaptaţi în cadrul societăţii). Paul consideră, deasemenea, că în acel pasaj se găseşte şi o punere în abis a operei, Mersault fiind în rolul câinelui, iar bătrânul în postura societăţii, imagine care ar putea fi simbolică pentru carte. Apoi Mia ridică discuţia la un alt nivel şi afirmă postura de existenţialist a lui Mersault, care a fost detaşat pe tot parcursul existenţei sale, fiind însă şi fericit. Diana crede că, în sinea sa, Mersault considera că nu avea nevoie de divinitate.
În urma afirmaţiilor lui Alexandros şi ale lui Toma, se face trecerea la o discuţie despre rasism, ei afirmând că în carte se poate regăsi şi un complex de algerian sub ocupaţie franceză. Mai mult decât atât, Mia consideră că, la fel ca în Othello, maurii sunt prezentaţi într-o lumină negativă. Alexandra zâmbeşte şi spune că unul dintre principalele motive pentru care i-a plăcut cartea este pentru că instigă la discuţii înafara ei, făcându-i pe cititori să se gândească la antecedentele personajelor.
De aici se ajunge la concluzia că această carte a fost scrisă pentru personaj, după cum afirmă Mia, Ioana crezând că a fost scrisă pentru ca Mersault să se purifice prin intermediul ei (cartea având rolul unui jurnal). Totodată, Diana cosideră că Mersault simţea nevoia de a consemna totul, la fel cum simţea nevoia de a duce totul până la capăt (Ioana).
Mai departe, Paul afirmă că i-a plăcut personajul deoarece viziunea lui asupra oamenilor era una realistă, iar Diana descoperă conexiunea dintre Mersault şi Sisif, susţinând că el îşi creează salvarea, la fel ca Sisif (îşi transformă pedeapsa în ţel), nu şi-o găseşte.
La finalul discuţiei, după nenumărate controverse, cartea este considerată ca fiind una masculină, puternică, iar printre simbolurile alese pentru carte se numără un balon (Mia), deoarece aşa era Mersault în societate; o pasăre lovită (Paul), pentru că la final condiţia lui o să îl doboare; o frunză purtată de vânt (Petruţa); un vis (Alexandros) deoarece totul e foarte intens, dar odata trezită, societatea îl va uita; o piatră (Oana) căci nu îşi schimbă forma, rămâne intactă; o pasăre într-o colivie (Mădălina); o bilă de plumb (Diana) deoarece e mică, dar grea, precum e şi cartea; o statuie fără suflet(Talida); un lacăt (Carmen); un neiniţiat(Toma) pentru că Mersault trăieşte, dar nu la maxim; o cameră închisă, pentru nebuni (Ioana) şi ultimul simbol, ales de către îndrumătorul cercului de lectură, domnul Berindeiu, un labirint, din care nu există scăpare.
Într-un sfârşit, după o scurtă vizită în sala 73 pentru a returna scaunele, la poarta Liceului „Nicolae Bălcescu”, cercul se desparte, fiecare elev plecând într-o direcţie diferită, dar cu gândul la ceea ce îi aduce pe toţi împreună, următoarea carte.

Despre eroi si morminte - Ernesto Sábato

Ar fi cazul sa ma apuc si eu sa-mi reglez conturile si sa-mi fac datoria. Din decembrie, cand inca mai eram la scoala, trebuia sa predau un jurnal de cerc... ei bine, inca nu l-am facut si acum m-am decis sa incep si sa termin odata pentru totdeauna cu el. Sper sa fie primul si ultimul pe care il fac. Pana una-alta, pentru a-mi intra in mana, m-am decis sa va impartasesc si voua cum m-am lasat infranta de o obligatie si am reusit sa-mi infrunt cosmarul: Am terminat Despre eroi si morminte.
Inca de la bun inceput, cartea mi-a indus o atmosfera nu tocmai placuta... deci daca sunteti in toane bune si cu moralul ridicat, mai bine o lasati deoparte pentru o zi ploioasa. Mie cartea mi s-a parut a fi o carte tenebroasa, nu as reciti-o deoarece mie imi plac cartile care imi aduc zambetul pe buze, sau cel putin o umbra de zambet. Singura "raza de lumina" din carte poate fi considerat Martin si modul lui disperat de a iubi. El, ca personaj, a fost singurul element care m-a facut sa citesc in continuare. Iar cand am ajuns la capitolul lui Fernando, Dare de seama despre orbi, l-am citit cu cea mai mare rapiditate posibila, sperand sa se termine. Recunosc, am eu o afinitate pentru cartile ciudate, dar nu in sensul acesta.
Revenind, nu recomand cartea unui optimist, cuiva plictisit de viata, lipsit de speranta si fara alta carte care sa il afunde in starea sa de complacere, Despre eroi si morminte i s-ar potrivi perfect.