Vorbeam cu o prietenă despre viitor. Ea a trecut deja în a treia decadă și sare din bărbat în bărbat în căutarea prințului. Ideea e că eu sincer cred că prințul nu există. Eventual găsim noi un Prâslea și cu puțină răbdare îl facem regele care e destinat să fie, dar prinț din prima... să fim realiști, Evul Mediu e o perioadă ce și-a găsit sfârșitul de mult. Și tot vorbind am ajuns la contradicții referitoare la prințul meu (care evident că-i o persoană fictivă pentru că nu cred că o să dau peste el vreodată :))). Draga mea prietenă are o presimțire referitoare la prietenul meu. O presimțire foarte exagerată și cusută cu fir alb. Ea ne vede împreună "peste ani și ani"-se observa influența celor 4 ore la serviciu unde televizorul trebuie să fie mereu pe un canal de muzică autohtonă. . Și eu sunt o fire mai realistă și tot încerc să o temperez. Să nu fie ea mai dezamăgită decât mine în cazul în care se întâmplă ceva, că am mai pățit-o cu o prietenă și nu vreau să rămân în timp fără nici una. Adică dacă-mi pierd câte o prietenă bună de fiecare dată când îmi închei o relație, atunci sigur nu o să mai am curajul să ies din ceva greșit , căci rămân fără piloni de sprijin.
De fapt discuția noastră pornise de la faptul că ne dorim să împărțim un apartament, însă s-ar putea ca părinții ei să nu fie de acord și atunci eu ar trebui să caut o altă soluție pentru mult așteptata mea mutare în Cluj. Și ea mi-a propus să încerc să stau într-un cămin studențesc, deoarece ar fi o soluție mult mai ieftină. I-am spus că nu-i o soluție... am fixurile mele și o străină nu ar accepta asta, în plus, mi-ar conveni mai degrabă să împart un apartament pentru că astfel prietenul meu ar putea rămâne la mine peste noapte și așa aș petrece puțin timp și în compania lui. Timp foarte prețios, în condițiile în care munca și facultatea o să mi-l răpească pe restul. Și Andreea a scos ideea ei genială: "Dar de ce nu vă mutați împreună?". Instant am replicat prin "Nu!". Foarte ferm, sec și fără iluzii. Pentru că prințul nu există. Nu că m-aș muta doar cu Făt-Frumos din Lacrimă, dar nici nu aș accepta să împart totul cu o persoană care nu se simte bine în preajma mea, care nu mă place cu micile mele particularități cu tot și care prin aceasta se gândește că m-a prins și tocmai și-a asigurat feircirea pentru că o să fac totul în funcție de nevoile lui. Mmmm... nu se va întâmpla vreodată.
Ca să ajung să locuiesc cu o persoană de celălalt gen ar trebui în primul rând ca afecțiunea dintre noi să fie reală și suficient de înrădăcinată încât să-mi ofere curajul necesar să mă descopăr cu totul. Apoi ar trebui să nu percep persoana respectivă ca pe un intrus sau un hoț care-mi încalcă teritoriul și-mi ocupă spațiul. Aici mult lăudatul meu prieten are o mare bilă albă. Se pare că nu mă deranjează prezența lui. Mă rog, mai puțin în bucătărie... și aici pentru că am emoții, nu vreau să o dau în bară și dacă e prin preajmă devin nervoasă și nimic nu mai merge bine. În schimb, cu fostul meu prieten alături de care am petrecut nenumărate weekend-uri împreună, nu mă simțeam tocmai la locul meu, Adică aveam momente când mă deranja simpla lui prezență. Eram la el acasă, nu-l mai văzusem de săptămâni, dar eu vroiam să fiu singură pentru că 15 minute îmi fuseseră suficiente ca să mă satur de compania lui. Și nu în ultimul rând, ar trebui să existe un motiv. Altul decât facilitatea finaciară sau "nu am timp să ne vedem, hai să ne mutăm împreună și așa scap de grijă". Nu aș fi de acord cu o asemenea tranzacție pentru că  să locuiești cu altcineva, presupune ca toate treburile casei și toate fondurile și consumabilele să fie separate și divizate. În schimb în momentul în care colegul de apartament e și iubitul, apar confuzii. "Adică tu locuiești cu iubitul și el spală vasele? Păi bineînțeles că gătești tu, doar tu ești femeia! Să nu uiți să-i bagi jeanşii la spălat și ai grijă să nu-i distrugi cămașa!"
Cred că aceste mici artificii mi-ar ruina toată plăcerea de a face ceva pentru iubitul meu. Să ştiu că sunt obligată de ceva normă morală sau regulă a bunului simţ, sau vreo prostie sexistă să fac eu toată treaba. Nu ar merge cu nimeni. Nici măcar cu Făt-Frumos. Ar trebui să-şi spele el singur iţarii şi să-şi cureţe armele, că eu nu m-aş atinge de nimic. Nu mă văd casnică. Am un fix legat de independenţa financiară, aşa că Prâslea trebuie să se împace cu ideea că nu accept să-şi amaneteze merele şi să spargem banii amândoi pentru că el vrea să-i cheltuie cu mine. Un alt fix e reciprocitatea, sau principiul balanţei... nu pun mai mult decât tine, nu fac mai mult decât tine... sau dacă se întâmplă o dată, e o excepţie pentru că te iubesc. Nu te aştepta să sar din excepţii în excepţii. Se presupune că mă mut cu Făt-Frumos pentru ca amândoi să construim un viitor împreună. Nu te gândi că tu eşti arhitectul şi te-ai scos, nu mai trebuie să pui mâna. Nu-s Manole, dar te îngrop în zid şi acolo rămâi, nu mă întorc înapoi după tine.
Deci mai greu cu  Făt-Frumos sau cu locuitul împreună cu iubitul. Nu le consider pentru mine. Poate vor fi la un moment dat, chiar sper de fapt, dar spre deosebire de prietena mea, feelingul meu îmi spune că-mi cresc prinţul ca să fie vrednic să cucerească o altă prinţesă. Al naibii feeling :))...

Care-i faza cu bărbaţii? Citesc zilnic o grămadă de articole prin reviste sau bloguri. Toate-s despre femei. "Cum să o faci fericită!";"Află ce vor femeile"; "Cum să o faci să se îndrăgostească de tine" + alte penibilități sau divagații. Hai să nu exagerez, sunt câteva și despre bărbați. Cred că le-am citit și recitit până mi-au  ieșit pe urechi. Și tot nu știu nimic. Asta-i amuzant. Momentul în care conștientizezi că faci un efort să înțelegi bărbatul de lângă tine și nu reușești. Hmm... not so funny anymore. Recunosc, nu că nu l-aș înțelege. Așa-i firea lui, e puțin introvertit, copilăros până la cota vârfului Everest și  neexperimentat când vine vorba de relații de lungă durată. M-am prins. Nici eu nu-s mai brează, deși eu cică am experiența unei relații super mega giga extra hiper lungi și inutile. Dar frate e atât de greu să spui ceea ce simți? Adică hello! Toți știm că asta ne face vulnerabili, dar dragoste, newsflash: ești vulnerabil din momentul în care începi să simți ceva și conștientizezi acest fapt, că le spui și celorlalți sau nu, asta deja nu se mai adaugă la handicap. Ok, poate crezi că dacă-mi  mărturisești că mă iubești și te simți minunat alături de mine, o să te privesc ca pe un papițoi de pluș rozosin și o să merg să-mi caut altă brută pe post de bărbat. E un mod de a privi lucrurile foarte just dacă ai 14 ani și tocmai ați avut prima întâlnire. Sau dacă ai "n" ani, dar tocmai ați avut prima întâlnire (și nici nu vă cunoșteați dinainte). Însă când avem deja ceva timp în spate și știi că și eu simt la fel, îi cam musai să o zici, dacă într-adevăr simți și tu ceva. Și nu doar așa, la modul simplist: te iubesc. Că-i deja ca o monedă de schimb, fără valoare emoțională. Vreau toate frazele siropoase care-ar trebui să fie spuse înainte de "Te iubesc". Deci nu te gândi că-mi trântești atâta și-s cea mai mulțumintă. Trebuie să-mi vinzi fraza asta, să mă învârți și să mă convingi că așa-i. Să nu mai rămână nici o urmă de îndoială. Vreau tot tacâmul. Asta înseamnă fraze cu subiect și predicat, plus subordonate. Cât mai multe. Până când o să pot să le răspund celor care se uită ciudat la mine, când aud că nu-mi fac griji dacă mă iubești sau nu, într-o pledoarie de 15 minute, care să conțină nenumărate exemple și situații concludente. Va să zică iubitule, nu merge cu "tot îmi place la tine", "pentru mine e perfect cum ești tu în pat" sau "mi-au plăcut toate momentele când am fost împreună". Dacă nu-i nimic în special atunci nu are nici un rost. Și cum să-ți placă totul la o persoană? Îi practic imposibil. Adică până și perfecțiunea devine iritantă dacă-i etalată mai des de o dată-n an. Minte-mă băi, dar frumos și cu bun simț. Finuț așa, să te și cred. Că de aiurit mă pricep și singură.
Și revenind la noi. În trei zile (nici nu) mi-ai spus mai multe chestii dulci decât în 7 luni de relație. Sună disproporționat. Foarte, foarte disproporționat. S-ar putea să exagerez și să mai fi fost câte o mică frază dulce pe-acolo, dar niciodată atâtea într-un pic de timp... adică nu-mi venea să-mi cred ochilor când mi-ai scris că m-ai sunat pentru că vroiai să vorbim și să mă auzi. Pe buneee? Pe mine... adică Oana Sperie-Urechi-Lăți-Lungilă? Am crezut  că faci mișto. Și multitudinea de epitete. Au apărut toate ca ciupercile după ploaie. Gata cu "dragoste", acuma-s "dragoste mică" și frumoasă și cine mai știe cum. Toate-s pe perechi acuma. Dintr-o dată nu te mai zgârcești la epitete. Sau să-mi spui tu că nu vrei să mă pierzi (bineînțeles că mi-a apărut fața lui Laurențiu Duță și-un videoclip 3rei Sud Est în minte, dar asta pentru că-s eu o cârcotașă și am o minte tare a naibii), nu-mi venea să cred. Adică te-au răpit extratereștrii de ultima dată când m-am trezit cu capsa pusă și m-am legat de tine că gata, așa nu se mai poate, hotărâtă să termin cu totul?
Întotdeauna așa faci, de regulă ține vreo 3 zile, ca orice altă minune. Dar celelalte dăți nu ai luat-o așa. Nu că m-aș plânge. Pentru nimic în lume. Chiar nu știu ceva mai minunat decât să mă vrăjească prietenul meu din nou, și din nou. Ideea e că nu vreau să țină doar 3 zile...

Efemer

Renunţ. Să visez. Într-un final se ajunge la acelaşi capăt de linie. Totu-i un cerc şi trăim cu impresia că putem să o luăm de la capăt, dar o dată ce cursa a început, e imposibil să te întorci înapoi. Am crezut că am terminat cu asta. De ani buni. Gata cu iluziile, gata cu vata de zahăr roz şi cu speranţa că lumea se schimbă. De fapt nu aş putea nega asta. Totul se schimbă. Însă în rău, nu în bine.

E straniu să îmbrăţişezi ideea că nu simţi nimic. Că nu primeşti ceea ce ştii că meriţi sau că nu eşti apreciat. Dar după un timp totul devine familiar şi te obişnuieşti. Ajungi să uiţi de dragoste. Căci dacă nu simţi nimic, nici măcar cel mai mic ataşament. Dacă tu şi celălalt sunteţi două entităţi total diferite, iar momentele de comuniune fizică sunt ca orele la sala de sport, cum să nu te simţi totalmente liber? Cum să pretinzi că există ceva? Altceva decât o dulce amorţeală şi siguranţa că nu eşti singur. Că mai e un fraier prins în bucla asta temporală şi că amândoi aveţi puterea de a evada din centrul ei zilnic, şi faceţi asta, doar pentru că ştiţi că aia-i bucla voastră şi nimeni nu o poate face să dispară. Aţi hotărât de comun acord, prin etalarea tuturor semnalelor specifice, că acela este spaţiul vostru, protejat (de ochii lumii) de cel mai sacru legământ-iubirea.

În fapt amândoi sunteţi nişte laşi. Vă e frică să înfruntaţi lumea şi e atât de cald în bucla aia. Într-adevăr, spaţiul e mic, vă mai certaţi, vă mai luptaţi pentru oxigen, uneori sătui de harţă şi îmbuibaţi cu reclama de cuplu perfect mai faceţi un efort. Dar nu vă aduce nici o bucurie, ceva-i lipseşte, nu-i perfect. Şi în flash-urile de introspecţie (căci mai mult vă e frică să vă permiteţi) simţiţi şi voi cât de searbăd e totul. Dar nu aţi renunţa pentru nimic în lume. Doar e bucla voastră, nu? Aici sunteţi în siguranţă... şi uite că unul se încumetă şi rupe bucla. Îl calcă în picioare pe celălalt, doar nu simte nimic, nu a simţit niciodată (şi nici celălalt, deci degeaba afirmă că-i distrus - că deh, aşa ar trebui să fim şi noi).

Prietenul meu tocmai mi-a spus că mă iubeşte. Instinctiv mi-a venit ca răspuns "irelevant", dar apoi am scris un "şi eu", pe care l-am şters căci nu m-a lăsat inima să-i trimit secăciunea asta. Şi ca să fiu sinceră şi draguţă i-am expediat "Ily2", deşi e irelevant. Aseară stăteam şi aşteptam  multe, multe minute să se încarce câte o poză de-a lui pe Facebook. M-am simţit ca un depravat, stând şi aşteptând să apară. Ca un dependent care întinde mâna, încoardă vena şi aşteaptă să i-o găsească şi să-i injecteze careva moartea. La naiba. Am stat în bucla aia ca o larvă. M-am zbătut să mă desprind, am distrus totul în jurul meu (nu că mi-ar păsa, sincer) şi am ieşit afară. Nu la lumină, doar afară. M-a luat cineva cu zăhărelul să mă transform în fluture, mi-au crescut aripi şi eram atât de entuziasmată... dar cu alea am rămas, căci pe când să mi le coloreze, creatorul s-a gândit să se mai joace puţin cu mine.

Însă eu nu am răbdare, eu chiar nu am răbdare. Cum să mă mai opresc să aştept când ştiu ce pot să devin? Când ştiu că se poate? Când am investit fiecare strop de curaj, m-am îmbărbătat singură şi ştiu că pot să zbor, simt că pot face asta... aşa că dezamăgită am spus că-mi smulg aripile şi mă arunc în neant. Cine zboară să mă prindă şi pe mine, sau să mă lase să cad, mi-e tot una. Mie deziluzia mi-a ajuns. 

M-a prins un fluture de noapte. Eram atât de dezamăgită, încât dacă nu ar fi trebui să mă prefac, aş fi izbucnit în lacrimi. Exagerez, eu nu plâng când doare. El nu era colorat precum distinsul creator, nu mă făcea să vibrez şi cu siguranţă nu mi se părea important. Nu m-a impresionat, nu m-a făcut să mă simt mai bine, dar mi-a distras atenţia. La scurt timp l-am revăzut. Şi-am deschis ochii şi-am tresărit când am văzut cât e de frumos. Nu mi-am mai smuls aripile, le-am păstrat neatinse şi am început să văd lumea printr-un alt filtru. Tot ce era întunecat acum cu el devenea luminos. Am apreciat fiecare rază de lumină răsărită din întuneric şi peste noapte aripile mele au prins culoare. Ah sunt atât de minunate. E un joc magic de culori, de la cel mai pur ivoire la bleu ciel, de la magenta la verde,  turquoise şi ultramarine, şi irizaţii de roşu sângeriu şi orange.

Şi fiecare nuanţă doare. Aş spune că-i în exterior, că nu mă poate afecta, că nu-i aşa de adânc. Dar ah! cum ştiu că nu-i adevărat. Nu tânjesc la siguranţa din buclă, nici ideile creatorului nu mai au farmec, dar ce n-aş da să nu mai doară. Nu pot să le întind să zbor, căci acum mi-e frică de ce-nseamnă a pica. Nu pot să le etalez, căci fiecare privire şterge intensitatea culorilor. Nu pot să fac nimic cu ele, decât să le port ca o cruce. Ca un simbol al măreţiei  celui mai frumos sentiment, împărtăşit sau nu, intens sau nu, etern… sau nu. Nu mi-am imaginat niciodată nişte aripi atât de frumoase. Dar cum să zbor lângă el când coloritul lor se vede doar ziua? Iar el e menit pentru exact opusul meu. Şi cum să-l las să zboare singur, când aş prefer să rămân fără aripi şi să mă târăsc spre lumină în compania lui?

E oare vreun mod de a împăca soarele şi luna, ca să fim amândoi mulţumiţi, liniştiţi şi fericiţi împreună? Sau va rămâne fiecare cu părticica lui de lume, cu aripile lui frumoase, zburând mereu spre orizont în încercarea de a întrece timpul astfel încât aripile noastre să bată măcar un moment în sincron…

Despre iubire și moarte - Patrick Suskind

"a defini nu înseamnă a generaliza, ci, dimpotrivă, a mărgini și a delimita universalul."

"În orice situație, iubirea se plătește cu pierderea rațiunii, cu pierderea de sine, ce are drept consecință imaturitatea. În cazuri inofensive, urmarea este ridicolul, în cel mai sumbru caz, o catastrofă politică mondială."

"iubirea este acea forță căreia nici un pământean nu i se poate sustrage."

"Arta și rațiunea de a fi a interpretului constau tocmai în puterea de a-și întoarce sufletul în afara, el trebuie să se arate și, în același timp, trebuie să se întoarcă, pentru a vedea reflexia exterioară a propriului suflet."

Aș da ca citat întreg eseul. Mi-a plăcut atât de mult franchețea lui Suskind. Oricum eram fanul lui de când am citit Parfumul, și totuși m-a recâștigat.Mi-ar fi plăcut atât de mult să fie puțin mai lung, doar puțin. Dar e ok, merită.

Bătrânul și marea - Ernest Hemingway

"Nimeni n-ar trebui să rămână singur când îmbătrânește."

"Omul nu înseamnă mare lucru în fața păsărilor și a fiarelor mari."

"...pe când treceau pe lângă o insulă mare de sargase plutitoare, care se tot înălța și cobora, unduind și vălurindu-se, de parcă oceanul ar fi făcut dragoste cu cineva sub o pătură galbenă, o doradă a mușcat la undița cea mică."

"Mă bucur că nu suntem siliți să încercăm să ucidem stelele."

"Închipuie-ți ce-ar fi dacă vreun om ar trebui să încerce  în fiecare zi să ucidă luna, (...). Luna tot gonește. Dar închipuie-ți ce-ar fi dacă vreun om ar trebui să încerce  în fiecare zi să ucidă soarele. Ne-am născut cu noroc"

"...omul nu e făcut să fie înfrânt, declamă el. Un om poate fi distrus, dar nu înfrânt."

 Așa o carte... nici nu știu cu ce să încep. Am prins o zi cu prietenul la bălăceală. Și eu nu vroiam să las cartea din mână ca să intru în apă. A fost perfectă pentru distragerea și destinderea pe care le căutam. Abundentă în plasticitate, liniștită, proaspătă și cu aluzii filosofice. Și marea, ah marea... pe lângă vântul de duminică și joaca prietenului meu care mă mai stropea din când în când, Hemingway te face să simți marea. Ca o femeie (cum el însuși o descrie) ce-și periază părul și-n poala ta mai cade câte un fir de păr ca amintire. Gata, prea mult lirism. Mă gândeam la o paralelă cu Iona. Încă mă mai gândesc. Dar din fericire eu am scăpat de bac, așa că mă abțin să mai și argumentez.