Eroticon - Mihaela Ursa

"...nu încetăm să ne lăsăm învăţaţi cum să iubim de către profesorii cei mai lipsiţi de credibilitate: personajele literare."

"În prezenţa unei iubiri al cărei adevăr este prea tare, confirmat ca o concluzie la capătul unei probleme de algebră, literatura nu are despre ce să vorbească şi nu poate exista."

"Prea marea naturaleţe şi spontaneitatea sunt duşmanii iubirii."

"Nefericirea din dragoste devine astfel o chestiune de invalidare a scenariului, se naşte atunci când, învins, îndrăgostitul este silit să-şi recunoască limitele demiurgice şi să admită că nu poate da viaţă situaţiilor pe care le-a visat."

"...seducţia este o răspântie între calea luptei şi calea dragostei, părând să ţină mai degrabă de scenariile războiului, decât de poetica îndrăgpstirii."

"...amorul nu agreează nici o formă de stază: odată confirmat, trebuie imediat pus la îndoială, aruncat din nou în luptă, chiar într-o artificială competiţie cu sine."

"...ficţiunea utilă a erotologiilor este instantaneul fotografic în care îngheaţă în care îngheaţă efervescenţa unei întregi lumi amoroase."


A început sesiunea. Crudul adevăr care ucide tot cheful de a citi pe care l-am avut vreodată. Problema este că fiind la Litere, învăţatul pentru examene constă în citit, şi citit, şi iarăşi citit la infinit. Nu că aş fi făcut vreodată altceva. Bineînţeles că în loc să mă cufund în bibliografie sau suportul vreunui curs, am căutat la B.C.U. tocmai ce nu ar trebui să citesc: critică literară! Dar m-a uns pe suflet. Îmi place să urmăresc filonul poetic/filosofic al operelor pe care le citesc, şi sunt cu atât mai încântată când îl/le găsesc vibrând în texte  neaşteptate, cum a fost acest tratat. Îmi imaginam o serie de fraze lungi şi plictisitoare, chestii tehnice şi tot felul de cuvinte noi. dar m-am trezit cu un deja-vu mare cât casa şi cu satisfacţia că ştiu despre ce se vorbeşte. În timp ce-şi expunea argumentele, eu bifam cărţile despre care vorbeşte şi pe care le-am citit în liceu. Ha ha ha, m-am simţit atât de bătrână şi de înţeleaptă. Păcat că nu-i genul de  înţelepciune care să mă transporte precum covorul lui Aladin peste sesiune... păcat.

Cuplul nevăstuică

Există literaţi care încep să semene cu şoarecii de bibliotecă. La comportament. Îi înţeleg, şoarecii-s drăguţi, subtili, catifelaţi, ce să mai, sunt clar mai înzestraţi decât jumătate din societate. Ideea e: ce te faci când observi profesori care fizic preiau caracteristici de rozătoare? Şi nu, nu rod reviste, cărţi sau notiţe... nici nu au urechile mici şi ascuţite (cred), şi cel mai probabil nu sunt speriaţi de feline.
La început de liceu, clasă de uman, în primul semestru am avut 4 doamne profesoare de Istorie. Doar dădeam Bac din Istorie, nu? Hossu ne-a înfricat  cu un test iniţial şi-a dispărut după prima oră. A doua semăna cu Hitler. Era tunsă aşa exact ca şi el, şi avea acelaşi maxilar, doar că era roşcată. Un roşu la fel de aprins ca svastica. N-a stat nici ea mai mult de o oră-două. Apoi a venit minunea. O doamnă la vreo 45-50 de ani, nu-mi amintesc numele ei. Nu-l mai ştie nimeni, toţi am botezat-o la unison: Profa Cârtiţă! Era mică de statură, undeva la 1 metru-jumate, rotunjoară ca butoaiele de bere din reclamele de la Timişoreana, şi purta mereu un pulover pufos, cu năsturei, ce-i mângâia colăceii, de culoarea cenuşei. Arăta ca desprinsă din poemele lui Bacovia, cu ochii ei mici, căprui, lipsiţi de orice strălucire. Şi părul ei, un gri de plumb... Avea o freză cvasi-afro; iar cenuşa din părul ei dădea impresia de catifelare. Părea o fantasmă, nici nu-ţi venea să observi că e acolo. Vocea-i era moale. A rezistat mai bine de 2 săptămâni. Toţi am uitat-o. Adesea ne mai aduceam aminte de mutra ei şi râdeam în cor: "Ha, ha, ha, profa cârtiţăăă, da!"
În primul an de facultate (la prima facultate), am avut ca profesori, în mare parte, cadre militare active sau pensionate. Printre ei, un domn locotenent-colonel cu un spirit de observaţie extraordinar, şi-o minte brici. Făcea mişto de noi la ore. Dacă ne întreba ceva şi ne fofilam, ora următoare ne punea iarăşi aceeaşi întrebare (chiar dacă pentru unii ora următoare era, la prezenţa noastră extraordinară,  după 3 săptămâni). Era mega sarcastic şi râdea în sinea lui de fiecare dintre fraierii care îşi toceau toţi megabiţii pentru a-i găsi lui ştiri (pe care oricum le mai auzise o dată în decursul aceleiaşi zile). Detestam orele lui. Vorbeam prin sms-uri şi aşa mai trecea timpul. Mă aşezam strategic în al 4-lea rând, pe al 3-lea scaun dinspre uşă, pentru că mereu se lega de cei din primul sau din ultimul rând. Însă uneori întârziam şi mă panicam că mi-era ocupat locul: "îmi trebuie ştiri, daţi-mi ştiri!". Cred că aceasta era singura lui satisfacţie. Să ne sperie şi să ne scoată din zona noastră de confort (a.k.a. studenţi la securitate=adormiţi). Erau momentele lui de mărire şi adulaţie. Păcat că nu am observat cât de tare seamănă cu o cârtiţă decât după ce am renunţat la respectiva facultate. L-am întâlnit în troleu, mergeam de la serviciu spre casă. S-a urcat, s-a uitat la mine cu ochii ăia mici de rozătoare, s-a mai uitat încă o dată şi l-am salutat, apoi am început să admir peisajul de pe geam. Şi-a scos telefonul şi a început să-l cerceteze. S-a uitat la mine.  Mi-am dat seama că procesează, nu ştie încă de unde mă recunoaşte (am "suferit" mici schimbări la capitolul look de când am scăpat de respectiva facultate). Iarăşi s-a uitat la mine. Aştepta să zic ceva. M-am uitat la toată zăpada adunată pe clădirile ce aparţin de 16 Februarie şi-am zâmbit diabolic. Muahaha, nu mai ştie de unde mă ştie, şi nici ce să spună. La prima staţie a coborât şi atunci mi-am dat seama. Şi el îşi schimbase coafura. Nu mai era tuns mega scurt, ci acum avea vreo 3 cm de păr des, exact ca o cârtiţă. Şi căpăţâna lui micuţă ce ieşea brusc din fâş, tot-tot-tot era o cârtiţă.
Am râs toată după-masa, şi încă zâmbesc când îmi amintesc de profii mei cu accente de rozătoare.

Naivitate vs. raţionalitate sau Factorul fericirii

Ca orice femeie modernă, am tendinţa de a analiza din toate unghiurile fiecare fir de praf care intră în contact cu viaţa mea personală. Până la punctul în care mă opresc, îmi pun singură întrebarea "Oare nu mă gândesc prea mult la asta?", iar apoi abandonez ideea dacă respectivul obiect de studiu nu este de importanţă majoră. Ceea ce mi se pare cel mai corect compromis. Adică analizez şi supra-analizez până în momentul în care conştientizez că-mi pierd timpul cu ceva lipsit de importanţă. Da. Toţi bărbaţii înşală şi mi se pare foarte urât ce ai păţit, şi cu siguranţă prietenul meu nu-i Haemon (logodnicul Antigonei din piesa lui Sofocle, care se sinucide pentru că tatăl său îi condamnase logodnica la moarte), deci sigur ar profita de ocazie şi el. Dar chiar trebuie să mă gândesc acum că mă înşală? Chiar trebuie să inventez scenarii de fiecare dată când iese în club şi să adorm gândindu-mă că poate-o dă în bărci pe altă tipă? N-ar fi mai bine să-mi văd eu liniştită de treaba mea şi să-i urez "sex safe&plăcut", că dacă e să o facă, tot o face şi dacă mă gândesc toată ziua la asta, şi dacă nu?
Sincer acum... femeile sunt obişnuite să-şi privească partenerii ca pe nişte regi, doar ei pot înşela, doar ei pot ieşi noaptea la bere, doar ei pot veni acasă la 4 noaptea duhnind a alcool şi cântând "Zaraza". Acestea din seria "pot". Şi în seria "nu pot" intră spălatul rufelor/vaselor, mersul la piaţă, achitarea facturilor ş.a.m.d.  De ce v-aţi zbătut frate pentru egalitatea între sexe când voi vă raportaţi la voi înşivă mai rău decât o făceau femeile acum 100 de ani? Acum nu mai e ok să-ţi deschidă uşa, că te grăbeşti tu şi i-o iei înainte... nu mai are rost să-ţi cumpere flori, oricum se ofilesc, mai bine o paleta de farduri din Sephora, că deh, alea expiră-ntr-un an. Dacă-ţi spune lucruri frumoase, în loc să simţi momentul şi să apreciezi, inventariezi de la câte alte persoane ai auzit acelaşi lucru, în speranţa că poate-i adevărat.
Dar dacă pentru un moment te-ai opri, te-ai privi în oglindă  şi ai vedea dincolo de gene, buze (ne) a la Drăguşanu',  culoarea irisului şi forma nasului, ai înţelege că eşti o minune. Eşti perfectă pentru că exişti. Eşti acolo pentru el, îi aduci zâmbetul pe buze şi dacă el se satură şi pleacă, magia asta o să reînvie pentru altcineva. Dacă tu vrei. Poţi şi să o închizi în tine şi să te iei de mână cu mama vitregă a lui  Albă ca Zăpada. De ce nu?
Sau poţi să pupi un alt broscoi, căci oricum e la fel de verde şi de umed ca şi celălalt, poate o fi având o bubă-n plus sau în minus. Contează? Te-ndrăgosteşti de propriul tău efect asupra lui şi gata, fostul e înlocuit. Ei? Mai merită să suporţi zi de zi aceleaşi aere de rege? Merită să-ţi ciopârţeşti orgoliul şi să te miceşti ca să pară el mare? Nu prea. Când ştii că broaşte găseşti în fiecare baltă.
Aceasta a fost pentru bietele nenorocite care s-au trezit blocate pe partea raţională. Ce să-i faci? Dacă nu te naşti gâsculiţă, n-ai cum să devi. Nu toate avem norocul să fim proaste de la Mama Natură, căci când vine vorba de bărbaţi, e o binecuvântare să fi proastă. Nu tu griji că poate nu te mai place, că n-ai apucat să te dai cu cremă şi poate pielea ta e puţin mai aspră, că poate nu trebuia să scapi porumbelul de faţă cu amicii lui şi poate l-ai pus într-o situaţie jenantă. Ca găsculiţă, la deastea eşti buletproof.
Le-am spus naive pentru că nu toate-s proaste. Cu diplomă zic. Dar momentul în care te plângi că te-a părăsit, deşi totul era perfect, şi nu înţelegi de ce, e momentul în care-ţi susţii licenţa.O relaţie cere efort. Efort în sensul că nu trebuie să uiţi să păstrezi limite între tine şi respectivul. Nici nu concepi cum ar fi să se uite la tine în timp ce te epilezi, dar îi dai raportul într-atât încât ar putea să scrie o carte din cât material bibliografic i-ai trimis despre tine. Îi spui mereu că-l iubeşti, dar nu te gândeşti să-l surprinzi în vreun fel, să-l implici cu adevărat în ceea ce contează pentru tine (şi aici nu mă refer la shopping!).
Nu ştiu cum e mai bine, dar ştiu că naivele au o viaţă mult mai uşoară. Şi dacă prind un bărbat inteligent, care să ştie să nu le zgălţăie prea tare cuibul când prinde alte păsări, atunci ele sunt cele mai fericite. Ca femeie cu mintea la cap, nu pe coclauri, mereu te gândeşti să-l faci fericit. Câteodată cu preţul propriei fericiri. Mai dă-o dreaq!

Ceas rău - Gabriel Garcia Marquez

"Nimic nu-i mai plicticos decât un film moral."

"Aici numai guvernul are voie să interzică ceva, a spus. Suntem într-o ţară democratică."

"E nostim, a spus, după ce nu ne-au putut scoate cu gloanţele, ne scot acum cu o fiţuică lipită pe uşă."

Îl citesc pe Marquez cu porţia. Tot câte o cărticică, o povestioară, cât mai puţin. Mă înspăimântă gândul că la un moment dat o să se termine. Îmi place atât de mult stilul lui, plasticitatea şi vivacitatea care se regăsesc în operele sale. În mintea mea se derulează scenele cărţii ca un film, color, dar lipsit de sunet. Are un iz de cotidian, veridic şi banal, ornat cu realism magic. Cireaşa de pe tort o reprezintă stimulul pentru imaginaţie. Eu mă simt proaspătă după ce lecturez ceva de-al lui, mereu închid cartea cu zâmbetul pe buze...

Walkiriile - Paulo Cuelho

"Un deşert e făcut din dimineţi şi după-amiezi, povesti el. Restul e primejdios."

"Omul uită de unde vine; natura, niciodată."

"Nu există iubire paşnică. Cine caută aşa ceva e pierdut."

"(Legile Victoriei) Legea Morală: trebuie să lupţi de partea dreptăţii, aşa o să învingi. Legea Vremii: un război pe ploaie e diferit de unul pe timp de soare, o bătălie iarna e diferită de o bătălie pe timp de vară (...)Legea Spaţiului, continuă el, spunând adevărul. Un război într-un defileu e diferit de unul pe câmpie. Legea Alegerii: războinicul ştie să-l aleagă pe cel ce-i va da sfaturi şi pe cel care-i va fi aşături în luptă. Un conducător nu se poate înconjura de laşi sau trădători (...) Legea Strategiei, spuse într-un târziu. Modul în care se plănuieşte o luptă."

"durerea îi opreşte întotdeauna pe oameni să se gândească la prosti."

De veghe în lanul de secară - J.D. Salinger

"Când s-a terminat dansul, aproape că mă îndrăgostisem de ea. Aşa-i cu fetele. De câte ori se întâmplă să facă un lucru frumos, chiar dacă-s proaste de dau în gropi, tot te îndrăgosteşti puţin de ele, şi pe urmă nu mai ştii ce-i cu tine. Ah, fetele astea Dumnezeule, uneori te scot din minţi. Zău că da."

"...trupul femeii e ca o vioară şi (...) trebuie să fii un mare artist ca s-o faci să vibreze cum se cuvine."

"Există anumite lucruri care ar trebui să rămână aşa cum sunt. Ar trebui să le poţi vârî într-o vitrină de muzeu şi să le laşi acolo."

"În mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucând un joc în lanul întins de secară. Mii de copii- şi nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Şi eu stau pe marginea unei prăpăstii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, când aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta."

"Prăpastia către care cred că te îndrepţi e o prăpastie deosebită, îngrozitoare. Omul care cade nu poate simţi sau auzi când a atins fundul. Cade, cade, la nesfârşit. Asta se întâmplă cu oamenii care la un moment dat în viaţă au căutat ceva ce nu puteau găsi în mediul înconjurător sau care şi-au închipuit că nu-l pot găsi şi care atunci au renunţat să mai caute. Au renunţat încă înainte să fi început să caute cu adevărat."

"Caracteristica omului necopt e că vrea să moară eroic pentru o cauză, în timp ce caracteristica omului matur e dorinţa de a trăi modest în slujba ei. (Wilhelm Stekel)"

Am recitit această carte pentru că din lecturile primului an de liceu nu îmi mai amintesc chiar totul. Pe tot parcursul cărţii am avut o senzaţie de deja-vu, ceea ce mi-a îngreunat lectura, însă pot să afirm că  abia acum am prins profunzimile lui Salinger. Datorită luptei mele cu maxima lui Socrate ("Gnoscete ipsum"), am trecut şi încă trec prin numeroase schimbări pe toate planurile. Acum câtiva ani nu cred că aveam experienţa necesară ca să înţeleg un personaj atât de trist, atât de incert.  L-am privit ca pe un deviant, ca pe un inadaptat înfumurat. Nu am avut pic de milă sau de înţelegere. Pentru că în mintea mea, "drumul" meu era clar. Era imposibil să fiu atât de pierdută. Şi am ajuns şi mai şi... de un an întreg caut, şi pot să afirm clar că încă nu mă cunosc. Valorile mele au rămas aceleaşi, dar am înţeles că nici eu, ca nimic viu de pe planetă, nu sunt 100%constantă. Aşa că am încetat să mai cer asta şi de la restul. Momentan mă bucur de ceea ce vine pe parcurs şi încerc, asemenea personajului principal, să nu-mi încalc principiile însă, în acelaşi timp, să mă adaptez la societatea care mă înconjoară. Din păcate, simt că am exact acelaşi succes ca şi el...

Despre relaţiile la distanţă sau De ce e mai bine singur decât într-o astfel de relaţie

Sunt într-o relaţie. Studenţească. Durează de vreo 8 luni şi ceva. Eram cam ameţită în club, l-am confundat cu un alt tip şi mă plictiseam. Aşa ne-am cuplat. Apoi am mai vorbit, ne-am reîntâlnit, am ajuns în pat şi într-o lună am simţit că am fluturi în stomac şi pe creier. Am fost atât de fericită... însă a venit prima vacanţă. Câteva săptămâni fără el şi marea surpriză: al meu e incomunicabil. Am zis că aşa o fi el, că e ok, abia nu mă bate la cap şi pot să respir, nu tot să-i dau raportul cum făceam cu fostul meu prieten. Problema a apărut când mi-am dat seama că Vlad e ca o ţestoasă, iar incomunicabilitatea lui e pe post de carapace. Când am vrut să cunosc mai mult decât căpăţâna şi picioruşele,  m-am lovit de carapace. Şi carapacea are dunguliţe, şi pătrăţeleee, şi e verde şi aici are o ciobitură, şi acolo altceva... dar ce-i sub carapace? Vezi de treabă! M-a tot dus cu zăhărelul şi cum eram super îndrăgostită nici nu am observat. Da. Eram. Încă îs. Dar nu-i SIDA, trece. Pentru că el e într-o parte, eu într-alta, şi amândurora ne place cu drumul nostru. Deci planuri de viitor împreună? N-avem. Aşa că dacă tot sunt într-o relaţie fără prezent şi fără viitor actualmente  (datorită faptului că-i "la distanţă")  măcar să-mi spun "of"-ul şi să arhivez experienţa asta, ca să nu mai fac prostia să o repet vreodată.

Punctul 1: "Ochii care nu se văd se uită." - măi cât de "true" sună chestia asta dacă o suceşti aşa un pic. Nu că uiţi cum arată, Doamne fereşte. Imposibil când prietenul tău se îngrijeşte şi-ţi mai trimite câte o poză în care ba şi-a schimbat freza, ba observi că i s-a modificat corpul. Şi ca topping: în ultima lui poză de profil arată ca un actor de la Hollywood şi ţi se scurg ochii uitându-te la el. Dar dacă te gândeşti la cât de uşor şi de natural era să vorbeşti cu el când era lângă tine, cât de simplu era să întinzi mâna să-l mângâi, să-l zgârii, să-l ciupeşti sau să-i faci orice altceva... acum parcă-i perioada glaciară. Şi când după o lună şi ceva vă vedeţi, nici nu-ţi mai vine să-l atingi, ţi-e frică să nu te usture degetele, căci ai impresia că-i iceberg-ul de care s-a lovit Titanicul, deşi afară-s aproape 30 de grade.

Punctul 2: "Nu-i nimic ca sexul de împăcare." - pe bune? Eu zic că e exact la fel ca o partidă într-o zi în care ajungi acasă 100% obosit, nervos, şi mai şi plouă. O idee mai utilă decât speranţa că unicornii încă există. Noi nu ne certasem, doar că eu mă simţeam ca picată din Lună. Nu-i un sentiment tocmai ok atunci când te plimbi cu prietenul după o lună în care nu v-aţi văzut deloc, deloc. Şi nici: “dacă tot am venit până aici măcar sex să fac” nu-i ok. Deci mare grijă la astea.

Punctul 3: "Ulciorul nu merge de multe ori la apă, ori se strică, ori se crapă." - adică drăguţule, dacă fraiera a venit să te vadă  deja a nu ştiu câtea oară, mişcă-ţi şi tu fundul să o vezi, caută şi tu o modalitate prin care să petreceţi puţin timp împreună. Căci altfel tipa se acreşte ca ciorba. Degeaba o ţi la frigider, la un moment dat tot se strică. Nimic nu rezistă la infinit.

Plusuri pentru relaţiile la distanţă... nu există. Decât dacă nu eşti capabil/ă de o relaţie în adevăratul sens al cuvântului. Atunci o relaţie la distanţă e perfectă. Nu tu implicare emoţională, ataşament adevărat, control, gânduri că nu ştii cu ce să te îmbraci la film (căci v-aţi văzut cu 2 ore înainte şi nu vrei să mergi tot aşa)... nu trebuie să te gândeşti de ce nu-ţi răspunde la mesaje, de ce nu-i niciodată sigur dacă poate/vrea să vină unde-l inviţi tu, nu trebuie să te gândeşti de ce el nu te invită nicăieri sau de ce dacă încerci să vorbeşti cu el primeşti aceleaşi răspunsuri plate zi de zi, parcă-s trase la xerox.

Într-un final eu pledez pentru "singurătate". Aşa-i cel mai corect. Eu nu-ţi fur minţile, tu nu-mi suceşti capul. Pledez în favoarea sexului fără implicaţii, ieşirilor între amici şi nopţilor pierdute vorbind cu altcineva, nu cu iubitul tău. Întotdeauna am fost anti"Valentines Day", dar acum parcă sunt invidioasă când văd câte o prietenă singură şi fără bătăi de cap.

Căci bătăile de cap apar când îţi pasă. Şi dacă-ţi pasă poţi să fi rănit. Şi eşti un idiot dacă ai impresia că nu o să fi rănit...

PS: nu-s single şi nici nu ştiu când o să fiu. Se pare că mă încadrez în tiparul retardatelor care trăiesc cu speranţa că într-o zi o să vadă un unicorn....