mă plimb printre ruinele tale, femeie.
firește, cerul este albastru, ca lîngă mediteranã,
dar cum este posibilã atîta distrugere?
aleile șerpuiesc pavate cu pietre albe printre statuile decapitate și
zidurile rãmase-n picioare,
pinii rãsar de unde nu te aștepți, vizibili prin cîte o fereastrã, o boltã
o curte interioarã cu un ciot de havuz.
sînt fresce, chipuri de animale desenate cu ce dermatograf pe
tencuiala slinoasã?
menadele sînt roșu-cãrãmizii -cu ce ruj au fost mîzgãlite?
ce amintire, din ce oraș, din ce seară, le umflã sînii rotunzi?
norii trec pe deasupra ca niște furouri mototolite
furtunile trec sfichiuind bucãțile de cornișă
ca niște cearceafuri ude de transpirație.
firește, au mai rãmas schițe vagi de tricliniu,
graminee foșnind lîngă pulpa satirului-
dar unde este ruina unei guri rîzînd cu necaz și dispreț,
unde sînt vestigiile ochelarilor de soare, brichetei pall mall, unde
sînt termele
de faianță și fard ale snobismului tău?
sînt vitrine apoi, cu oameni pietrificați, cu cîini surprinși de
catastrofă încolãciti
dormind sau abia fãcînd ochi
cu strãzi pe unde umblam bîrfind, spunînd bancuri, punîndu-ne piedicã
uitîndu-ne prin garduri la mașinile garate prin curți,
la pensionarii pictînd cu terebentină și duco tablouri de gang,
totul, totul rãmas ca atunci: rochii pietrificate
gesturi de șist în vitrine.
pe-acolo mai trec doar ca turist, agasat de localnici
asaltat de ghizi și hamali, cu nasu-n prospecte-
gãsesc uneori cîte o fibulã coclitã-n pãmînt
încolăcitã de rîme și urechelnițe.
rãtãcesc sub soarele orbitor printre coloanele astea nenorocite,
printre dãrãpãnãturile astea,
printre buzele tale, nãrile tale, unghiile tale, mofturile,
timiditatea ta...
Deși data trecută am postat Steluțe în genele ei, poezia mea favorită (din toate câte le-am citit scrise de Cărtărescu) rămâne Pompei. Cărtărescu nu mi se pare genial ca poet, nici plin de farmec (cum l-aș descrie ca prozator), pare efeminat și majoritatea poeziilor pe care le-am citit din Dublu CD mi s-au părut slabe. Arareori câte un vers mai răsărit, câte o strofă care să-mi "inspire" ceva. Și acum sincer nu aș vrea să-l discreditez pe domnul Cărtărescu. Dintre prozatorii români, se numără clar în top 5 preferați ai mei, însă ca poet (hmmm...) mai trebuie să mai mănânce niște mămăligă-zise una care până acum câteva luni căsca de zori atunci când vedea urmă de versuri.
vineri, iunie 28
joi, iunie 27
duminică, iunie 23
Discutam zilele trecute cu un amic despre imaginea mea de domnișoară. Despre cum sunt, ar trebui sau aș putea să fiu. Despre tocuri (a.k.a. catalige), mulăciuni în care abia respiri, extensii de păr, silicoane, unghii&gene false, tratamente corporale&faciale cu tot felul de ingrediente incredibile (gen vampirismul la care au apelat Kim Kardashian și Bote) etc. Evident că pe tot parcursul „scurtei” noastre conversații, i-am îmbogățit vocabularul cu vreo 5 expresii licențioase pe care el nu le știa (mai ales după ce am ieșit din 7). Și e bărbat. La un moment dat s-a recunoscut înfrânt, mi-a spus că mă suportă și așa „bărbată” (cred că vroia să mă numească „barbară”, pentru binele lui, sper că asta vroia) cum sunt, că oricum nu mai are vreo prietenă așa ca mine. Am râs copios și am rămas să ne mai auzim.
Și aseară, în timp ce lecturam un articol despre Transilvania (ceva legat de leagănul civilizației, de vedele indiene, de arieni, de ceva munte de prin Alba ș.a.m.d.), mama se plimba prin cameră. Privind constatativ pe fereastră și imaginându-și nu știu ce, dintr-o dată o aud: „Să vezi aicia futai cu toate în mijlocul căsii."
Mi-am întors privirea împietrită, cu ochii sclipind de la cele 75' petrecute în fața monitorului, stupefiată de ce tocmai am auzit. Vocea mea a spart timid tăcerea: „Ce-ai zis?”. Mama s-a uitat impasibil la mine, moment în care eu am izbucnit în râs, mărturisind: „În sfârșit am aflat și eu cu cine seamăn!!!”
Și aseară, în timp ce lecturam un articol despre Transilvania (ceva legat de leagănul civilizației, de vedele indiene, de arieni, de ceva munte de prin Alba ș.a.m.d.), mama se plimba prin cameră. Privind constatativ pe fereastră și imaginându-și nu știu ce, dintr-o dată o aud: „Să vezi aicia futai cu toate în mijlocul căsii."
Mi-am întors privirea împietrită, cu ochii sclipind de la cele 75' petrecute în fața monitorului, stupefiată de ce tocmai am auzit. Vocea mea a spart timid tăcerea: „Ce-ai zis?”. Mama s-a uitat impasibil la mine, moment în care eu am izbucnit în râs, mărturisind: „În sfârșit am aflat și eu cu cine seamăn!!!”
joi, iunie 20
Zilnic
Dirigu': - La cât e deschisă Doamna T?
Eu : - Ce urâââââââât, dumnule diriginte !!!!!!!
Dirigu': - Oana iară te gândești la cine știe ce, se vede că ești de la sat.
Eu : - Și dumneavoastră sunteți de la sat, că nici Baia de Arieș nu e oraș.
Dirigu': - Ba e!
Dirigu': - Bine dar când m-am născut eu era comună.
Eu : - Vedeți, și Ploscoșul e comună... ce ziceam???
Oana: - Era mai bine afară. Aici e așa cald...
Eu : - Știi unde era mai bine?
Oana: - .....?
Eu : - În becii becilor!!!!
Eu : - Cum îmi vin ochelarii? Cum arăt?
Oana: - Arăți a soacră!
Eu : - Serios?
Oana: - Te și văd aruncând cu ceva după copii...cu o tigaie.
Eu : - Nuuu! cu farfurii... ca OZN-urile!!!!
miercuri, iunie 19
Mircea Cărtărescu - Steluțe în genele ei
Ningea pe Colentina și erau steluțe în genele ei.
Tramvaiul patru cotea înzăpezit la Sf. Dumitru
și erau steluțe în genele ei.
Ningea, ningea, ningea pe Colentina
demult, demult...
da, dragii moșului, erau...
erau steluțe în genele ei.
Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustața mea și pe gagica în roșu de-alături
tramvaiele aveau ștergătoare de parbriz și erau... hai, toți în cor:
erau steluțe în genele ei.
Eram student, era studentă
eram eminent, era iminentă
și erau steluțe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înființate
mergeau toate pe patru roate
și erau steluțe în genele ei.
Ningea ușurel, cu fulgi catifelați peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziți...
ea spunea ceva, dar camera mea video n-are sonor
așa că nu mai știu ce spunea.
Ea mă ținea de mână și tramvaiul patru trecea
și ningea și erau... da... da, dragii moșului...
Eu eram un copil, ea era o copilă
eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă
și erau steluțe în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în "Poeme de-amor", precum știi
dar lăsați-o baltă, copii:
erau steluțe în genele ei.
CORUL: Erau steluțe, erau steluțe, erau stelu-u-uțe
În geeeneeeleeeee eeeeeeeeei!
Aici poemul ar trebui să se-ncheie
dar nu înainte de-a vă da o cheie
a-ntregii întâmplări:
Ea e o fată de peste blocuri și mări
acum e măritată, gravidă, n-are nici o importanță.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului.
Acum nu mai sînt steluțe în genele ei.
Acum nu mai e nici o steluță în genele ei.
Așa, ca să știți, dragii moșului.
Tramvaiul patru cotea înzăpezit la Sf. Dumitru
și erau steluțe în genele ei.
Ningea, ningea, ningea pe Colentina
demult, demult...
da, dragii moșului, erau...
erau steluțe în genele ei.
Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustața mea și pe gagica în roșu de-alături
tramvaiele aveau ștergătoare de parbriz și erau... hai, toți în cor:
erau steluțe în genele ei.
Eram student, era studentă
eram eminent, era iminentă
și erau steluțe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înființate
mergeau toate pe patru roate
și erau steluțe în genele ei.
Ningea ușurel, cu fulgi catifelați peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziți...
ea spunea ceva, dar camera mea video n-are sonor
așa că nu mai știu ce spunea.
Ea mă ținea de mână și tramvaiul patru trecea
și ningea și erau... da... da, dragii moșului...
Eu eram un copil, ea era o copilă
eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă
și erau steluțe în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în "Poeme de-amor", precum știi
dar lăsați-o baltă, copii:
erau steluțe în genele ei.
CORUL: Erau steluțe, erau steluțe, erau stelu-u-uțe
În geeeneeeleeeee eeeeeeeeei!
Aici poemul ar trebui să se-ncheie
dar nu înainte de-a vă da o cheie
a-ntregii întâmplări:
Ea e o fată de peste blocuri și mări
acum e măritată, gravidă, n-are nici o importanță.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului.
Acum nu mai sînt steluțe în genele ei.
Acum nu mai e nici o steluță în genele ei.
Așa, ca să știți, dragii moșului.
marți, iunie 18
Mircea Eliade - Lumina ce se stinge
"Întru-un timp cînd existențele sînt atît de compozite și contradictorii, de ascunse, și de surprinzătoare - profesorul de slavă prezenta reconfortanta excepție a omului așa cum trebuie să fie, radiind unitatea conștientă și certă a insului, iar nu acea scurgere de zdrențe și eșuări a muritorului."
"Numai neuroticii doresc o libertate care e absentă în datele prime ale existenței și numai femeile păcătuiesc fără tentații. Curajul înseamnă a păstra calea, fără emfază și fără comentarii. Timiditatea e, dimpotrivă, în veșnică curiozitate, ezitînd să aleagă, neîndurîndu-se să respingă, incapabilă să sufere."
"Sînt oameni care vor să soluționeze incompatibilitatea lumii cu slăbiciunile sau nostalgiile lor - schimbînd lumea."
"Oamenii care cred viața o veșnicie pentru că se simt răsuflînd, și închid ochii săturați de lumină pentru că niciodată nu s-au îndoit de ea..."
"Oamenii depind unul de altul nu dintr-un simț viril de solidaritate în fața haosului spaimei - ci dintr-un vid interior. Fiecare se teme să rămînă singur."
"Dar cine poate fi fericit - cînd toți se tem? El știe că se tem. Altminteri nu s-ar aduna în vagoane, sau în piețe, sau în cetăți - ci ar viețui fiecare în bordeiul lui, pentru că dacă fericirea ar fi posibilă, ea ar fi numai în singurătate. Dar ea nu e. Nimeni nu rămîne singur."
"Ce nemărginit potir e sufletul (...), și cîte brațe și ventuze stau încolăcite, flămînde, în acest receptacul uman - și cît de prompt țîșnesc și flutură, se prind de orice pereți, se echilibrează în orice poziție oricît de răsturnată ar fi, și întotdeauna caută voia bună, împăcarea cu sine și cu ceilalți."
"Aceasta e un rar privilegiu, să trăiești fără memoria vieții, să trăiești ca un ceasornic, cu fiecare secundă crescută din vid și pierdută în vid, fără continuitate organică, fără eu."
"Numai neuroticii doresc o libertate care e absentă în datele prime ale existenței și numai femeile păcătuiesc fără tentații. Curajul înseamnă a păstra calea, fără emfază și fără comentarii. Timiditatea e, dimpotrivă, în veșnică curiozitate, ezitînd să aleagă, neîndurîndu-se să respingă, incapabilă să sufere."
"Sînt oameni care vor să soluționeze incompatibilitatea lumii cu slăbiciunile sau nostalgiile lor - schimbînd lumea."
"Oamenii care cred viața o veșnicie pentru că se simt răsuflînd, și închid ochii săturați de lumină pentru că niciodată nu s-au îndoit de ea..."
"Oamenii depind unul de altul nu dintr-un simț viril de solidaritate în fața haosului spaimei - ci dintr-un vid interior. Fiecare se teme să rămînă singur."
"Dar cine poate fi fericit - cînd toți se tem? El știe că se tem. Altminteri nu s-ar aduna în vagoane, sau în piețe, sau în cetăți - ci ar viețui fiecare în bordeiul lui, pentru că dacă fericirea ar fi posibilă, ea ar fi numai în singurătate. Dar ea nu e. Nimeni nu rămîne singur."
"Ce nemărginit potir e sufletul (...), și cîte brațe și ventuze stau încolăcite, flămînde, în acest receptacul uman - și cît de prompt țîșnesc și flutură, se prind de orice pereți, se echilibrează în orice poziție oricît de răsturnată ar fi, și întotdeauna caută voia bună, împăcarea cu sine și cu ceilalți."
"Aceasta e un rar privilegiu, să trăiești fără memoria vieții, să trăiești ca un ceasornic, cu fiecare secundă crescută din vid și pierdută în vid, fără continuitate organică, fără eu."
sâmbătă, iunie 8
Pablo Neruda - Amor
Mujer, yo hubiera sido tu hijo, por beberte
la leche de los senos como de un manantial,
por mirarte y sentirte a mi lado y tenerte
en la risa de oro y la voz de cristal.
Por sentirte en mis venas como Dios en los ríos
y adorarte en los tristes huesos de polvo y cal,
porque tu ser pasara sin pena al lado mío
y saliera en la estrofa ?limpio de todo mal?.
Cómo sabría amarte, mujer, cómo sabría
amarte, amarte como nadie supo jamás!
Morir y todavía
amarte más.
Y todavía
amarte más
y más
la leche de los senos como de un manantial,
por mirarte y sentirte a mi lado y tenerte
en la risa de oro y la voz de cristal.
Por sentirte en mis venas como Dios en los ríos
y adorarte en los tristes huesos de polvo y cal,
porque tu ser pasara sin pena al lado mío
y saliera en la estrofa ?limpio de todo mal?.
Cómo sabría amarte, mujer, cómo sabría
amarte, amarte como nadie supo jamás!
Morir y todavía
amarte más.
Y todavía
amarte más
y más
joi, iunie 6
Mario Vargas Llosa - Rătăcirile fetei nesăbuite
"Ar fi ostentativ și asta urăsc cel mai tare japonezii. Aici nu-i bine să fii altfel decât ceilalți. De aceea bogații se prefac săraci, iar săracii, bogați."
"Mă auzeam gemând, uluit de imensa plăcere, descompunându-mă puțin câte puțin, atom cu atom, preschimbându-mă în senzație pură, în muzică, în vâlvătaie care arde."
"Din vina ei îmi pierdusem până și iluziile care fac din existență ceva mai mult decât o sumă de activități mecanice. Uneori mă simțeam bătrân."
"Acea conviețuire a bogăției cu sărăcia făcea ca la Lima bogații să pară și mai bogați, iar săracii și mai săraci."
Aceasta nu a fost cartea citatelor - asta e clar! Însă mi-a plăcut atât de mult mixul de cultură, istorie și literatură încât aș reciti-o din nou și din nou.
"Mă auzeam gemând, uluit de imensa plăcere, descompunându-mă puțin câte puțin, atom cu atom, preschimbându-mă în senzație pură, în muzică, în vâlvătaie care arde."
"Din vina ei îmi pierdusem până și iluziile care fac din existență ceva mai mult decât o sumă de activități mecanice. Uneori mă simțeam bătrân."
"Acea conviețuire a bogăției cu sărăcia făcea ca la Lima bogații să pară și mai bogați, iar săracii și mai săraci."
Aceasta nu a fost cartea citatelor - asta e clar! Însă mi-a plăcut atât de mult mixul de cultură, istorie și literatură încât aș reciti-o din nou și din nou.
miercuri, iunie 5
Pablo Neruda - Je t'ai revée un soir...
Femme, songe oů fusionnent toutes mes fictions,
tu as vibré comme réelle dans mes nerfs;
pleurant dans mes sentiers de l'illusion perdue,
j'ai senti m'effleure ta beauté inconnue.
En flétrissant mes ręves et mes folles chimčres
je t'ai forgée ŕ brides de ciel et de chair,
comme une résurgence ou pareille au printemps
dans la foręt de tant d'aberrants idéaux...
Ta chair divine et parfumée, je l'ai ręvée
au milieu des tourments morbides de mon ętre;
et bien que floue, je sais, Aimée, comment tu es,
fiction faite réalité en chair de femme...
Je te cherche dans les yeux de toutes les femmes,
je te cherche et jamais n'ai pu te rencontrer.
Dans ma désillusion s'abrite l'illusion
que tu es ou seras plus belle qu'aucune autre.
Mes ręves te voudront éternellement mienne,
jaillissant de la nuit de toutes mes tristesses,
germe de joies étranges qui aviveront
la flamme que répand ta beauté inconnue.
sâmbătă, iunie 1
Jar - Liviu Rebreanu
"...cariera cea mai sigură pentru fete tot măritișul rămâne, dacă nemeresc un bărbat bun."
"Căsnicia bazată pe independența soților e sortită să se destrame tot atât de repede cum s-a încheiat."
"Cine zâmbește mereu, tăinuiește ceva în suflet."
"Azi își zicea, parc-ar fi descoperit o noutate, că gelozia e umbra iubirii. I-a fost rușine de ea până în clipa când a venit iubirea cea mare care i-a pus stăpânire pe trup și suflet deopotrivă. Acum de-abia își dădea seama cât de sinceră era când spunea că n-a iubit niciodată. Bucuria cea mare a iubirii nu-ți umple inima decât după experiența proprie. Închipuirea după experiențele altora o falsifică. Până ce nu te dăruiești n-ai dreptul să-ți spui că ai cunoscut iubirea."
"Pretenția generației ei de a practica amorul rece, lucid, ca o simplă distracție ușoară, o privea ca justificarea unei prostituții camuflate. Actul sexual fără substratul pasiunii copleșitoare i se părea o terfelire și trupească și sufletească de care trebuie să te rușinezi în fața oamenilor și mai ales în fața conștiinții tale."
"Iubirea nu e un târg: te iubesc pentru că mă iubești. Iubirea e o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc."
"Iubirea adevărată nu poate avea nici un scop; scopul în sine presupune ceva utilitar. Nici scop, nici sfârșit - iubirea e dincolo de timp și spațiu."
"Cu Alistair, și cu oricine, era deplin lucidă, putea discuta și mai cu seamă a-și formula gândurile, pe când față de Dandu parcă nici n-avea gânduri, ci doar fragmente nebuloase care nu reușeau să se închege în contururi precise. De aceea iubirea rămânea fără alt scop decât un dor etern neastâmpărat. Era ca o somnambulă care trebuie să meargă pe marginea prăpastiei inconștientă de primejdie."
"Luciditatea singură împodobește pasiunea cu fiorul marei bucurii și o ferește de a deveni silnică prin obișnuință."
"Se simțea inutilă și anacronică, o zdreanță veche care încurcă locul."
Sunt cărți care pur și simplu nu pot avea un alt sfârșit. Precum Eleganța ariciului sau Despre eroi și morminte, Jar nu are un final satisfăcător, cel puțin nu pentru un cititor care a apreciat personajul Lianei; Însă nu exista un alt final care să nu afecteze calitatea cărții. Deși chiar și acesta pare desuet, răsuflat - sinuciderea Lianei cu revolverul lui Dandu, scenă clar construită de autor pe motivul corespondenței (Dandu și ”teatrul” său persuasiv și obsesia Lianei de a-l ucide cu propriul revolver)-, nici căsătoria Lianei cu Alistair, nici o eventuală împăcare cu Dandu nu ar fi îndulcit situația. Mi-a plăcut micul roman, însă topul operelor rebriene pentru mine rămâne neschimbat, cu Adam și Eva în top urmată, evident, de Pădurea spâmzuraților...
"Căsnicia bazată pe independența soților e sortită să se destrame tot atât de repede cum s-a încheiat."
"Cine zâmbește mereu, tăinuiește ceva în suflet."
"Azi își zicea, parc-ar fi descoperit o noutate, că gelozia e umbra iubirii. I-a fost rușine de ea până în clipa când a venit iubirea cea mare care i-a pus stăpânire pe trup și suflet deopotrivă. Acum de-abia își dădea seama cât de sinceră era când spunea că n-a iubit niciodată. Bucuria cea mare a iubirii nu-ți umple inima decât după experiența proprie. Închipuirea după experiențele altora o falsifică. Până ce nu te dăruiești n-ai dreptul să-ți spui că ai cunoscut iubirea."
"Pretenția generației ei de a practica amorul rece, lucid, ca o simplă distracție ușoară, o privea ca justificarea unei prostituții camuflate. Actul sexual fără substratul pasiunii copleșitoare i se părea o terfelire și trupească și sufletească de care trebuie să te rușinezi în fața oamenilor și mai ales în fața conștiinții tale."
"Iubirea nu e un târg: te iubesc pentru că mă iubești. Iubirea e o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc."
"Iubirea adevărată nu poate avea nici un scop; scopul în sine presupune ceva utilitar. Nici scop, nici sfârșit - iubirea e dincolo de timp și spațiu."
"Cu Alistair, și cu oricine, era deplin lucidă, putea discuta și mai cu seamă a-și formula gândurile, pe când față de Dandu parcă nici n-avea gânduri, ci doar fragmente nebuloase care nu reușeau să se închege în contururi precise. De aceea iubirea rămânea fără alt scop decât un dor etern neastâmpărat. Era ca o somnambulă care trebuie să meargă pe marginea prăpastiei inconștientă de primejdie."
"Luciditatea singură împodobește pasiunea cu fiorul marei bucurii și o ferește de a deveni silnică prin obișnuință."
"Se simțea inutilă și anacronică, o zdreanță veche care încurcă locul."
Sunt cărți care pur și simplu nu pot avea un alt sfârșit. Precum Eleganța ariciului sau Despre eroi și morminte, Jar nu are un final satisfăcător, cel puțin nu pentru un cititor care a apreciat personajul Lianei; Însă nu exista un alt final care să nu afecteze calitatea cărții. Deși chiar și acesta pare desuet, răsuflat - sinuciderea Lianei cu revolverul lui Dandu, scenă clar construită de autor pe motivul corespondenței (Dandu și ”teatrul” său persuasiv și obsesia Lianei de a-l ucide cu propriul revolver)-, nici căsătoria Lianei cu Alistair, nici o eventuală împăcare cu Dandu nu ar fi îndulcit situația. Mi-a plăcut micul roman, însă topul operelor rebriene pentru mine rămâne neschimbat, cu Adam și Eva în top urmată, evident, de Pădurea spâmzuraților...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)